copilul ma complimenteaza

"esti cea mai proasta fata!" mi-a spus aseara cind il infasuram in prosop, dupa ce l-am luat pe sus din cada, satula sa tot insist sa iasa de buna-voie. dupa ce m-am enervat, m-a umflat risul de expresia fetei si tonul cu care a spus magaria. (am citit ca acum, in preajma virstei de 3 ani, incepe sa-si contureze relatia cu sexul opus - eu nu mai sint mama, sint reprezentanta sexului opus. dupa remarca asta, mi se pare ca incepe sa se raporteze just:) dupa ce l-am ameninat ca-i tai povestea de noapte-buna drept pedeapsa, am consimtit totusi sa ma inghesui cu el in patutul de 1.30 m, in compensatie. cit m-a pupat pe toata fata pina a adormit nu m-a pupat niciodata, era fericit, fara cuvinte, ca nu am pus la inima. azi la un moment dat, in loc sa spuna "e o idee proasta", s-a cenzurat singur si a spus "e o idee p... nu prea buna".
de vreo 2 saptamini imi spune mai des pe nume, decit "mami". si sotului, dar mai putin. pe mine ii place sa ma strige pe nume, iar daca nu raspund, insista. si acasa, si in public. nu i-am cerut eu asta, dar nici nu am de gind sa-l "corectez". cum vrea el, nu simt o raceala, doar are o atitudine.
am constatat ca daca ma rastesc la el sau il amenint, nu obtin decit un efect amplificat al actiunii mele. ma incrunt, se incrunta si el. il cert, scoate limba. poti spune "nu ai autoritate in fata lui". se poate, insa invat acum, cu el, ca vorba mea buna, tonul calm si iertarea imediata, dupa ce ii explic ce a facut si nu-mi place, toate astea au un rezultat bun. n-as fi in stare sa am atitudinea asta "crestineasca" cu altcineva. nici cu el nu reusesc mereu, dar cum spuneam, invat.

aveam un lapsus, la ora pamintului

era vorba de Abel Ferrara si de filmul lui, Bad Lieutenant



si mai era vorba si de Rafi Pitts, pe care l-am avut mentor la aristoteles in prima promotie, si care mi-a dat calificativul la final, cind mi-a venit rindul, de "hell of a mother" (chiar eram gravida in momentul ala). Rafi a facut filmul asta cu Abel, in seria Cineastes de notre temps



urmind modelul profesorului lui si initiatorul acestei serii de documentare cu regizori, André S. Labarthe (aproape ca uitasem, dar ne-a tinut si el un curs), care realizase, pe linga alte zeci, un film cu John Cassavettes, in urma cu aproape 40 de ani



de fapt dl Labarthe a fost unul dintre reprezentantii Nouvelle Vague, si ca sa vedem inca o data ca n-am ajuns aici degeaba, in 1999 si Takeshi Kitano a avut un episod dedicat in Cineastes de notre temps. si ca sa inchidem cercul si mai mult, Labarthe a facut ulterior un film si despre William Forsythe.

e ceva acolo

azi-noapte am nascut inca o data, in vis. a fost o experienta sublima si simpla si intensa. nu stiu daca visul sau nasterea in sine, o senzatie atit de reala, o impresie atit de puternica, m-am gindit toata ziua la asta. era ca si cum as fi trait pe bune, ca si visele in care ma visez barbat. mi s-a intimplat nu o data sa ma visez barbat, era atit de cum ar trebui sa fie real, si faceam dragoste cu o femeie. de fapt nu a fost un vis, sint convinsa, ci o amintire din alta viata. azi-noapte se facea ca nasc acasa. desi petru nu era prezent nicaieri in vis, nu era vorba despre nasterea lui. era o a 2-a nastere, pentru ca faceam comparatia mereu cu prima, cu nasterea lui. nu mai stiu cine erau persoanele care ma asistau/ajutau, insa eram pe o masa, deloc tare, si era o lumina calda de la luminari, exact cum ar trebui sa fie. il expulzasem si nu ma durea nimic, simteam doar o mare fericire. apoi una dintre cele 2 persoane a sters ghemotocul si mi l-a pus pe piept. in secventa urmatoare o alaptam deja (era fata) si constatam ce usor imi vine sa fac asta, avind deja experienta de la primul copil. sentimentul de siguranta si incredere in actiunile mele, pe care-l aveam in vis, nu se compara cu nimic din ceea ce am experimentat in viata reala, dupa nastere. nu stiu daca mamele simt intocmai asta, la al doilea copil, dar visul era foarte incurajator.
sint multe influente externe care m-ar fi putut conduce spre visul asta. se apropie aniversarea de 3 ani a lui petru si incep sa rememorez pasii facuti atunci. s-a discutat recent la o petrecere despre "necesitatea" fratilor (ca de obicei, persoane cu un singur copil-mare te sfatuiesc mereu sa mai faci unul ca "trebuie", chiar daca tu esti departe de-a simti nevoia asta). incepe sa apara in jurul meu un nou val de bebelusi. mi s-a deschis Brazelton in mina la capitolul "distanta intre copii" (virsta "potrivita" intre frati). poate natura incepe sa stringa latul in jurul meu, nu stiu.
ideea e ca ma agaseaza, am mai spus-o, si nu stiu cum sa fac sa evit discutiile insipide, mai ales la serviciu intre 2 lifturi, despre "trebuie sa mai faci un copil". daca spun "nu acum, mai tirziu" aud "dar ce sa mai astepti, acum cit esti tinara". orice as spune, societatea nu e multumita. nu pot sa ma uit cu drag la un bebelus ca mi se spune "mai fa si tu unul". nu pot sa felicit in public o mama pentru 2 sau 3 copii, ca trebuie sa aud si-un "nu-i urmezi exemplul?". daca e sa facem, o sa facem, pina una alta e o chestiune intima, rabdare (din fericire semicunoscutii care se baga in seama nu citesc pe-aici)! mai ales ca am si-un nume de fata secret, pe care sper sa am ocazia sa-l folosesc (daca ii va placea nurorii! lol:). deocamdata imi consum experientele in vis si e foarte bine.

fetișuri inocente

când auzeam, înainte să am copil, adulți povestind de fetișurile lor din copilarie - jucării de pluș, păturele sau eu mai știu ce, puneam eticheta ignoranței ”lipsă de afecțiune”. eu nu-mi amintesc să fi avut ceva de genul asta și cred că mă simțeam foarte stabilă emoțional și într-un fel superioară, în discuție. când soțul îmi povestea de pledulețul lui cu chitărușă, cu care adormea, mă gândeam cu oarecare compasiune la copilăria lui. și uite cum, fără să fie privat de vreo tandrețe, copilul nostru, de pe la 7-8 luni, îi moștenește ”plăcerea”. petru are un obiect-fetiș, fără de care nu poate sa adoarmă, indiferent de loc și anotimp: o păturica din fleece, cu un colțișor mai gros, pe care îl caută până dă de el, și-l ține strâns în mânuță la culcare. ”pătu-pita” (primul cuvânt lung pe care l-a învățat) și ”cococ” au devenit în timp ”paturica” și ”cosiciorul mare”. interesant este că n-a cerut păturica și la gradiniță, adică nici prin cap nu i-a trecut că ar putea veni cu păturica de acasă, și își face somnul de prânz fără ea. acasă însă nu vrea să coboare din pat fără păturică, îi e greu să se despartă de ea dimineața și uneori o mai poartă o vreme în brațe, chiar și după micul dejun. ne e greu s-o spălăm, facem eforturi să o uscăm rapid, copilul crește și ea va rămâne mică, deci multe motive să ne agităm să mai achiziționăm o copie identică, eventual mai mare. nu știu cât il va ține afecțiunea asta pentru păturică, însă nu am de gând să intervin în vreun fel. nu mi se pare ceva nociv, și din ce-am citit, nici celor mai ”puericulți” decât mine.

indraznesc sa visez la vacanta de vara

ma limitez la vise realizabile, oneste, decente. ma gindesc la un final de iunie, cind serviciile nu sint blazate, la o turcie, grecie, spanie, in ultima instanta ar merge si-o bulgarie, ca sa scapam de costurile avionului. insa nu mai vreau hotel. nu mai vreau all inclusive, ultra, super sau mega. nu mai vreau sa vad porceala si mincare peste capacitatile stomacului estival, supus regimul aprioric "sa-nu-arat-ca-balena-in-costum-de-baie". vreau o vila cu citeva camere, pe care s-o populam in gasca, prieteni vechi, noi sau necunoscuti, frati, copii, catei si purcei, cel mult o demipensiune de treaba, ca sa nu ne omorim cu gatitul pentru 3 mese, atunci cind ne vine rindul. vreau seri conforme cu virsta, in curte, dupa ce inauntru vor fi adormit copiii in patuturile portabile, cu muzica in surdina, sprit de vara, carti, mim, capitanul puf sau alte jocuri de societate, datatoare de hahaiala si mici migrene combatute cu apa de mare, la citeva minute de mers, a doua zi. sugestii? opinii? abtineri? partasi?

mici minuni intr-o dimineata de martie

White-headed Duck / Rata cu cap alb (Oxyura leucocephala)

Whooper Swan / Lebada de iarna (Cygnus cygnus)

un cuplu pe care l-am intilnit si prin ianuarie, cind iesisem cu saniuta. acum erau vreo 6. ma bucur sa vad ca inaripatele au supravietuit gerului.

hai cu primăvara, hai cu astenia!

vreau sa simt haine subtiri, lejere si colorate
vreau sa vad balerini de lac si tocuri cui
ciorapi colorati, dresuri plasa
pardesie cochete
tunsori la moda
conversi de pinza
geci scurte, asortate
stofe, piele suede, voaluri, matase
gata cu griuri, cu negru si alb-murdar
gata cu derapaje, balti si noroi
iarna nu-i de mine

manifestul primaverii

cind dati cu mopul, hraniti copilasul, completati tabele in excel,
ascultati-o pe elisabeth.
din urechi catre inima si in curind catre toate simturile. dupa citeva repeat-uri, cite va trebuie, creierul va da comanda decisiva ca a venit.
chiar si termometrul de exterior va crede asta. primavara e doar o stare de spirit.



si daca melodia asta nu v-a convins, mai incecati va rog una. o primavara hormonala va doresc!

m-am saturat de atitea femei! vreau sa scriu despre barbati (1: Carlos Saura)

am convingerea ca baba pe care ti-o alegi in cele 9 zile ale lunii martie nu trebuie sa se refere doar la vremea de afara. in ciuda ninsorii si a frigului baba mea de 6 martie mi-a facut un cadou incredibil, iar sentimentele invalmasite ale zilei sper sa nu ma paraseasca tot anul.
nu vreau sa scriu multe despre ziua asta, dar nici n-as vrea sa treaca si sa inceapa sa intre in malaxorul memoriei.
in ultimele zile am fost foarte ocupata. m-am simtit ca inaintea unui examen: pregatire, documentare furata pe linga o mie de alte treburi, ingrasarea porcului pe ultima suta de m. vineri noaptea am dormit vreo 3 ore, in care l-am visat continuu pe Antonio Gades, iar simbata dimineata eram in priza. inca putin, inainte de marea intilnire. oare intrebarile sint inteligente si pertinente, oare o sa-i placa sa stea la povesti cu mine, oare o sa profit cum trebuie de cele 60 de minute care mi-au fost acordate - once in a lifetime? in urma cu o luna si ceva, cind am aflat ca urmeaza sa fac acest interviu, eram foarte relaxata. nici nu credeam ca o sa aiba loc. mi-am vazut de treburile mele, stiam ca maestrul are si alte intilniri aranjate si aproape c-am si uitat. inainte cu 2 zile, cind intilnirea a devenit credibila, am intrat in alerta. am revizitat citeva dintre filmele lui si mi-am adus aminte ca l-am iubit din prima clipa, de la primul cadru. l-am adorat si nu stiu cum, in viltoarea vietii, am uitat de el. rusinata, mi-am amintit de Carmen, pe care l-am avut la un exemen in facultate. si acum, dupa 10 ani, un nou examen, cu Carlos Saura insusi. chiar el, marele. cu ce sa incep, unde sa insist, unde sa ma opresc ? mi-a spus de la inceput "imi place sa stau in fata ta pentru ca esti frumoasa". acesta nu e un compliment pe care sa mi-l insusesc usor si chiar ma agreseaza, mai ales venind de la un barbat necunoscut care, in ciuda celor 78 de ani, este inca verde, drept si -intr-un sens nobil- dominator, cu pieptul in fata, ca un dansator de flamenco. insa Carlos Saura are o alta notiune despre frumos si nu m-am simtit deloc jenata, ci foarte magulita. mi-a vorbit cu pasiune despre filmele lui de dans, despre dansatori, despre respectul nemasurat pe care il are fata de aceasta arta. la sfirsit m-a sarutat pe ambii obraji, mi-a dat un autograf, mi-a multumit si a dat mina cu echipa. acest artist, la calibrul lui, a fost un exemplu de lipsa de vanitate, omenie si simplitate - calitati pe care numai marile spirite le au.
multumesc Carlos Saura si multumesc institutului Cervantes pentru aceasta intilnire scrisa cu marker permanent in viata mea.

ultimul off-road al iernii

ale naibii ciori 2

pe cimpul (tuturor initierilor) care ma desparte de oras, simbioza perfecta intre patruped si zburatoare. nu se vede, dar vietuitoarele consumau laolalta halci de sorici si membre de porc (oare?) pe care cineva cu un x5 le arunca zilnic de la distanta. cum, de ce si de unde pina unde in alt episod.