mic raport de 4 ani, 4 luni si 4 zile

cam 119 cm inaltime, 20 si un pic de kg, nr 30 la picior. arata ca unul de 6 ani si filosofeaza ca unul de 60. acompaniindu-si verisoara la dentist, si venind vorba de fratiori sau surioare, el se confeseaza "mami ar mai vrea sa avem un copil, insa tati nu vrea""pai poate lui tati ii esti suficient, golul lui a fost umplut de tine si nu mai simte nevoia unui alt copil" raspunde amuzata doctorita."nu stiu, eu ma mut de colo-colo, dar golul e mare." ii place enorm sa rida. ride cu pofta, face glume, joaca teatru. ma roaga sa-i spun lucruri amuzante, uneori n-am inspiratie si-l intreb daca e suficient sa-i arat un deget plimbaret: ne bufneste risul pe amindoi. vorbeste continuuuu. daca il rog sa taca putin, se supara si pune o mie de intrebari suplimentare, asa ca regret cerinta. cind se supara pe mine, imi arunca "mai rea de-atit poti sa fii?", "da, daca as fi mai rea..." si ii spun cum l-ar pedepsi o mama mai rea. cade pe ginduri, dezarmat. apoi isi cere scuze. e un copil care se face remarcat cu usurinta, si n-o spun pentru ca e al meu, ci pentru ca el este asa: prietenos, comunicativ cu adultii/necunoscutii, curios, bagacios. nu era deloc asa la 2 ani si poate nici la 3, insa a devenit. poate si gradinita a contribuit intr-o buna masura, insa si nativ este inzestrat cu o curiozitate ca de pisica. merge la aceeasi gradinita de la 1 an si 5 luni, deci aceasta este a 4-a toamna si trece abia in grupa mijlocie. cind ne-am intors din concediu, a plins citeva zile la intoarcerea la gradinita. nu vrea acolo, oricit de mult si-ar indragi educatoarea si colegii, prefera sa stea cu noi. acasa se joaca cu masinile, jucariile lui preferate. are abilitati automobilistice evidente: intoarce cartul electric din 3 miscari, parcheaza cu spatele. cind conduc, ma cicaleste: ai aprins farurile?, e prea mare viteza la stergatoare, ai luat piciorul de pe acceleratie (cind coborim un pod)? ai lasat-o in viteza? construieste din imaginatie piese complicate si simetrice din lego, se joaca in curte cu ciinele sau la nisipar, s-ar uita numai la desene trintit cu fundul in sus pe canapea. ii lipseste compania unui copil de virsta lui. nu-i plac constringerile creative: nu-i place sa faca puzzle, nu-i place sa faca exercitii dintr-o carte pentru copii de 3-4 ani, nu-i place sa deseneze, picteaza citeodata dar numai lucrari abstracte, cu pasta groasa de acrilic. presimt ca vom avea probleme mari de adaptare la scoala. ii povestesc ca o colega de-a lui de la gradinita va trece in toamna la grupa mare pentru ca vrea sa intre cu un an mai devreme la scoala. remarca lui a fost "dar ce crede ea, ca e asa distractiv la scoala? ea nu stie ca are lectii?". ii place muzica: danseaza, se agita dupa o coregrafie proprie, cinta imaginar la tobe si la chitara, e rocker. fredoneaza melodiile auzite in masina, le recunosti. cind il intreaba cineva de ce si-a lasat plete ca fetele, nu mai spune ca e rocker, cum facea la inceput, ci spune "sa-mi tina de cald la iarna". nu l-am invatat eu, insa s-a prins ca o gluma inchide mai repede gura oamenilor. cind mergem undeva, nu vrea sa-si ia ochelarii pentru ca s-a saturat ca lumea sa-i spuna ca seamana cu Harry Potter. are un simt al ridicolului iesit din comun, si preferinte clare la imbracaminte si incaltaminte, combinate cu o incapatinare feroce. daca e in vizita si s-a udat pe bluza, refuza sa poarte orice bluza ii ofera gazda. daca nu ii place forma unor nastruri de la o camasa, va refuza s-o poarte si a zecea oara, in ciuda oricaror argumente din partea mea. observa detaliile intr-o clipa, cind descrie o persoana sau un obiect tine cont de lucruri care le-ar scapa adultilor: "era baiatul acela cu tricou cu schelet"...e atent la mine, cu ce ma imbrac, cum imi prind parul. " imi plac cerceii tai, bogdana! sau imi plac "unghilele" tale de la picioare, ti-ai dat cu lac? e blind cu bebelusii si cu animalele, insa isi apara jucariile in conflicte cu copii mai marisori. trage, impinge, riposteaza. uneori e rau, loveste. la culcare ii citim/spunem povesti, e incintat de carti. povestea dureaza 15-20 minute, si intrebarile complementare tot pe atit. seara doarme in continuare cu paturica lui de bebelus, o caram peste tot. citeodata se frichineste in toate partile si spune ca nu poate sa doarma: va iubesc prea mult, nu vreau sa ma "despartesc" de voi niciodata. vreau sa fiu mereu mic, nu vreau sa devin adult.

5 ani pe altarul casniciei

a mai trecut un an de cind ne-am luat cu pirostrii, nași si tot tacimul. n-o sa uit niciodata agitatia zilei de 24 iunie 2006, cind am bifat si "primaria" si "biserica" in aceeasi zi, apoi petrecerea cu haosul ei aferent de zeci de pupaturi si ciocnituri de pahare... ma trec fiori, prea multa organizare si prea multe conventii sociale intr-o singura zi. desi lumea spune ca am avut o nunta frumoasa, desi am avut ocazia unica sa ajung in clubul bamboo, fiind rapita si dusa acolo, n-as mai face. deseori ii spun sotului, in gluma, ca n-o sa ma despart de el pentru ca nu mai vreau sa ma marit inca o data. alteori, tot in gluma, ii spun ca imi luam talpasita de mult daca nu era petru. deseori vorbim despre cine pe cine paraseste, cine ce/citi iubiti are, la masa cu prietenii, spre stupoarea lor. ne da mina sa glumim cu astfel de lucruri, sintem total relaxati pentru ca stim ca avem ceva unic impreuna, si nu doar copilul sau un credit ipotecar. relatia noastra a inceput in urma cu 9 ani atit de frumos, apoi oribil, a continuat ciudat si promiscuu, iar apoi s-a asezat numai bine in albia ei, ca potrivita cu mina. nu va ginditi ca dupa atitia ani impreuna am ajuns sa ne cunostem atit de bine incit ne-am plictisit. nici pe departe, mai sint inca atitea de aflat, plus ca fiecare devine altul odata cu trecerea timpului. cu toata rutina unei familii, nimic nu ramine la fel, cel putin cind e vorba de copii. nu stiu cum ar fi fost relatia noastra fara petru: mai buna, mai rea, habar n-am. o vorba de duh zice ca prietenia inseamna o minte cu 2 trupuri. de acord. altfel, tot ce-am spus anul trecut ramine valabil. cu diferenta ca anul acesta sarbatorim nunta de lemn.

arta si/sau terapie

spuneam ca s-au strins ceva noutati remarcabile. una dintre ele e cursul meu de arte vizuale pentru copii, pe care am inceput sa-l tin de vreo luna la o casa de creatie. la vreun an dupa ce am nascut, proaspata descoperita vocatie de mama a atras dupa ea si o valenta pedagogica si am simtit, pe linga nevoia sa incep sa impartasesc si celorlalti ce-am invatat, dorinta de a petrece mai mult timp in preajma copiilor.
m-am oferit sa tin cursuri la gradinita la petru, insa era deja cineva angajat pentru arte plastice, am mai incercat la vreo doua gradinite particulare prin recomandari insa nu s-a concretizat nimic (nici nu puteam sa insist pentru ca nu aveam experienta, de unde? eternul cerc vicios al lipsei de experienta atasata la cv - toti o cer, dar nu vrea nimeni sa te ajute s-o obtii). insa multumita unei persoane iesita din comun, care a vazut in spatele "lipsei mele de experienta", am primit aceasta sansa.

copiii "mei" au in medie intre 5 si 8 ani, uneori am avut si de 3, si de 9, si de 34 de ani :) cursul mi se pare un lucru extraordinar, cel putin pentru mine, pentru ca mi-a adus cu totul altceva, ma duce in cu totul alta directie. lumea pe care incerc eu sa o trezesc in copii trebuie sa functioneze aproape terapeutic. nu ma asteptam la asta. ma asteptam sa-i ajut pe copii "sa vada", sa canalizez niste talente, sa le ofer niste informatii. insa, de la curs la curs mi-e tot mai clar ca multi dintre ei au probleme, blocaje, frici, angoase. eu nu am nicio pregatire in sensul acesta. pentru partea artistica ma documentez dupa autori americani, francezi si romani, fac apel la memorie amintindu-mi de metodele profesorilor mei, insa la ce tine de psihologie ma bazez deocamdata doar pe intuitie, fler si atentie. si ca de obicei, multa rabdare. nu pot sa ma fac ca nu oberv cind cineva nu foloseste alta culoare de pe paleta pina n-o termina pe prima, cind cineva incepe sa plinga pentru ca a gresit putin semnatura sau cind in loc de natura statica de pe masa cineva deseneaza niste patratele minuscule. nu vreau sa-i uniformizez, dimpotriva, insa vreau sa fie ei. deocamdata ei nu sint ei, cu citeva mici exceptii. pe de alta parte, mai sint si parintii. generalizez putin, pentru ca ma grabesc: in general parintii vor performante si vor sa vada pe ce dau banii. ca sa fie ei fericiti si multumiti si sa-i lase pe copii in continuare la curs, in mintea lor odraslele trebuie sa prezinte o evolutie rapida, nu? ori asta nu se poate (tinind cont ca exista blocaje de tipul celor de mai sus), decit cu interventia "mâinii" mele in lucrarile lor. ceea ce nu fac. dar cum sa fac sa deschid mintile si parintilor? cum sa le cer rabdare? pot sa le promit ca ies artisti din ei? pot sa le spun ca copiii lor n-au incredere in ei insisi? dupa 3 cursuri, o mama m-a intrebat daca eu cred ca fetele ei au talent, iar un tata (care stia el cum se face, ca invatase si el cindva) mi-a spus ca ar fi bine s-o invatam pe copila sa puna culori deschise sus si inchise joc, si nu invers, cum face ea, cerul cu negru, auzi! saraca fetita despre care cred, dupa cum ma priveste, ca nici nu intelege ce vorbesc.
cu toate ca sint destul de stoarsa cind ajung acasa dupa cele 2-3 ore in compania studentilor mei, imi place mult ce fac si mi-as dori sa tin astfel de cursuri mai des decit o data pe saptamina. mi-a promis cineva si niste carti (se aude pina-n thassos ?;) sa incep sa ma informez putin despre ce inseamna art therapy pentru ca mi-as dori, sincer, sa pot sa ajut mai mult daca e nevoie.

citatul zilei

pe bara din dreapta: "my motto - sans limits" Isadora Duncan

sa scrii pe blog, ca exercitiu

sau cum spunea un prieten: "ceea ce era o relaxare, a devenit o corvoada", referindu-se la socializarea in mediul virtual. pentru unii dintre bloggeri (in categoria carora nu ma integrez), scrisul pe blog devine in timp un fel de raport, o consemnare de voie-nevoie pentru a mentine divertismentul treaz si a umple timpul de cafea vizitatorilor fideli. cum nu ma laud cu nu stiu ce trafic, si nefacind nimic in sensul acesta (cum ar fi schimb de linkuri sau autopromovare indracita pe alte bloguri prin postare asidua de comentarii) absenta mea din blogosfera in ultimele (fix!) 2 luni nu cred ca a cutremurat pe cineva, asa ca nu am nicio constringere in a spune ca singurul motiv pentru care nu vreau totusi sa renunt sa scriu pe blog este memoria mea si incercarea de a recupera anumite lucruri care se pierd in stiva, intra in malaxor, fara posibilitatea de-a mai iesi intregi si nealterate de acolo. relatiile care s-au creat aici in mare parte s-au mutat pe facebook, din fericire cele mai importante s-au concretizat in viata reala, asa ca bloggingul, in ceea ce ma priveste, nu mai e o necesitate sociala.
pentru ca am luat o pauza asa mare (cam cea mai mare cred, in anii acestia de cind ma dau in web 2.0), imi trebuie un timp sa reintru in rutina fireasca si onesta de-a relata trairi si intimplari intre 2 drumuri (credeti-ma, au fost multe intimplari si noutati in perioada asta). dar e ok. acum fug sa-mi iau copilul de la gradinita.

zona crepusculara

odiseea intimplarilor absurde continua, probabil dl. Eugene ar fi gasit traiul in mediul nostru rural subiect de inspiratie. asta-seara, chiar dupa ce terminasem baita copilului si ne pregateam de citit urmatorul capitol din Habarnam inainte de culcare, s-a auzit o masina plecind in tromba de pe loc, apoi un zgomot puternic concomitent cu o pana de curent. am aflat ulterior ca un biped beat muci a luat o masina care nu era a lui si vrind sa ocoleasca un stilp, s-a infipt cu ea in tabloul nostru electric, dupa care a esuat intr-un sant. surprins imediat pe strada de niste vecini si luat la intrebari, idiotul s-a justificat impleticindu-se ca a auzit pe cineva plecind cu masina lui nea' Ion si a fugit sa-l prinda pe infractor, doar ca acesta a parasit locul accidentului. dupa care a disparut in noapte. iarasi politie, ancheta, vecini, poze, declaratii. e trecut de 12 noaptea, e bezna, sotul a plecat la sectie sa declare ce stie, si singurul lucru la care ma pot gindi este ca daca as fi conspiracy-freak cu siguranta as crede ca ruralii s-au aliat sa ne izgoneasca inapoi in oras, unde ne e locul.
l.e. o veste buna: sunati insistent, astazi s-au mobilizat cei de la electrica si au rezolvat temporar problema alimentarii in gospodarie cu c.e. (pina miine, zic ei, cind reparatia va fi definitiva) si alta veste buna, din categoria "bine ca n-a fost mai rau": la 2m de panoul electric se afla panoul de gaz. lucru care ma face sa ma intreb asupra sigurantei instalatiilor de acest tip, cu panoul pe strada, expus oricaror accidente.

flacari in casa "diavolului"

vineri-noapte am avut parte de adevarata experienta 6D, iar filmul a fost un thriller cu accente horror care mi-a provocat mai multa groaza decit seria "casa diavolului", care umplea sufrageria cu amici de-ai surorilor in anii '90, cind se faceau nopti de vizionari de filme pe vhs.

pe la 1.30 am sotul mi-a soptit ceva, dupa care a disparut din dormitor. fiind in prima faza de somn, nu l-am distins de visul meu deja agitat, insa el a revenit si s-a asigurat ca am inteles. ai auzit ce ti-am spus? ma duc afara pentru ca cineva a incendiat casa lui c. am sarit din pat imediat si atunci mi-am dat seama ca huruitul pe care il auzeam eu in vis provenea de fapt de afara, unde deja erau 2 masini de pompieri.

[sa prezint un pic contextul, c. este un personaj al carui nume n-are ce sa caute aici (de fapt e o porecla pe care o foloseste toata lumea, numele nu-l stiu) din cauza numeroaselor neplaceri pe care le-am avut cu el in acesti ani de cind locuim la tara. in ultima jumatate de an sau mai bine am dat-o oarecum la pace, promitindu-ne (pina la urmatoarea betie, deseori finalizata cu injuraturi urlate si sticle sparte) ca va fi un vecin bun. de la el l-am adoptat si pe oz, pe care a recunoscut si singur ca nu-l poate ingriji. de citeva luni c. a disparut complet din zona, asa ca existenta lui nu ne-a mai afectat chiar deloc. fiind destul de dubios, infractor si jailer mai toata viata, am zis ca mai devreme sau mai tirziu se va intoarce unde ii este locul. cind ne-am mutat nu stiam ca va trebui sa vietuim gard in gard cu acest individ, va dati seama. in acel moment in casa batrineasca de linga noi locuia familia lui, sora si mama, locul era saracacios dar destul de ingrijit, fara pretentii, o gospodarie tipica de la tara, cu gradina, porc si restul (atunci porcul ni se parea principalul inconvenient). eliberat conditionat la vreo citeva luni dupa mutarea noastra aici, casa i-a fost cedata de sora care si-a luat familia si s-a mutat in alt sat, unde isi cumparase o alta locuinta cu banii obtinuti din vinzarea terenului de linga casa lor, pe care btw a fost construit si duplexul in care locuim.]

sa te trezesti nauc in miez de noapte, sa te duci la geam si sa vezi si sa auzi la 15 m distanta o casa arzind si pompieri in actiune de jur imprejurul ei, catarati pe scari, strigind grav unii la altii, zdrobind cu securea bucati de acoperis, decopertind pe alocuri pentru a lasa cale libera jeturilor de apa, testind suprafetele de acces, e un tablou destul de sinistru. dar tu erai o curajoasa, mi-a spus sotul, mai tirziu, cind i-am marturisit ca mi-a fost frica. stiu, oamenii trec prin razboaie si accidente oribile chiar in acest moment, insa pentru experienta mea si teama mea de foc dintotdeauna, mi-a fost de ajuns.

poate ca luna-nebuna, singura responsabila pentru amplificarea spaimelor noastre nocturne, poate instinctul meu matern stiind ca dormitorul copilului e cel mai aproape de locul cu pricina, poate instinctul de supravietuire pur si simplu, nu mi-am dat seama cind m-a apucat acea stare de groaza ametitoare combinata cu frisoane si un urias val de greata care m-a zguduit cu totul. mi-am revenit destul de repede, ce bine. insa de cite ori privesc ramasitele arse ale casei ma incearca o gheara in stomac.

ma gindeam ca e aiurea sa stau sa privesc de la geam, dar prea mare lucru nu puteam sa fac. am incercat sa ma intind pe canapea in camera la petru (care slava domnului, a dormit tot timpul, nici nu banuieste ce s-a intimplat) dar nu aveam stare sa stau intinsa. asa ca ma plimbam prin dormitoare si din cind in cind mai aruncam un ochi pe geam. dupa un timp s-a intors si sotul si am urmarit impreuna finalul actiunii. dupa 3 am pompierii au strins, si chiar dupa ce s-au urcat in masina sa plece, ceva sau cineva i-a intors din loc, si au mai cercetat o data casa dar si curtea cu toate magaziile, au scos iarasi scarile si securea si furtunul si au mai aruncat un jet de apa peste smoala care inca fumega.

a doua zi de dimineata, a venit sora lui c. si a inceput, singura, sa adune lemnele arse si bucatile de obiecte ravasite de jur imprejur. la un moment dat si-a luat o pauza, asezata direct pe pamint, sub o masa scoasa in curte, unde a stat mult timp. dupa-amiaza, dupa ce a scos ce mai era in casa si a facut trei gramezi, una de lemne, alta de caramizi si alta de crengi rupte, si dupa ce a dus tot gunoiul in fundul curtii, a aparut si c. vizibil socat, cu o plasa in mina, intra si iesea din casa, fara rost, murmurind ceva, sub tirul de intrebari al sora-sii. ma asteptam sa inceapa sa urle, sa trinteasca si sa ne injure pe toti, asa cum i-ar fi stat in obicei, insa n-am auzit absolut nimic. nicio urma de empatie sau mila, e un om care a facut destul rau, dar nici nu-l judec eu.

ma asteptam sa apara curind ceva politisti, sa puna intrebari, sa bifeze o minima ancheta. nimic.

a doua zi seara, petru trage de mine sa ne jucam cu masinile. haide mami, eu sint cu masina de pompieri si tu cu jeep-ul. ne prefacem ca a avut loc un incendiu, te roooog. eu si sotul am schimbat priviri bulbucate. omg, ce potriveala! ne jucam, dar fara incendii, te roaga mama.

in magazin

cu copilul, bine amplasat in imensul cos pe roti. inghesui necesarele cuparaturi pe unde pot si fac ture, cind deodata, in gura mare, el imi atrage atentia:
- mami, la tine in cos de ce nu e ordine ca la doamna aceea?
trag cu ochiul catre doamna aceea, care bineinteles ca a auzit discutia, si observ cumparaturile ordonate in ordinea culegerii lor de pe rafturi.
copilul continua:
- la tine de ce sint toate claie peste claie?

*

ca sa ai tu loc, puisor... :)

Arhive promemoria mea

poate unele persoane dintre cele care ma viziteaza "au prins" blogul vechi, kidrullz, cel pe care google mi l-a sters in 2009 c-asa a vrut muschiul lui. prin amabilitatea unor fete dragute, am recuperat atunci o buna parte din postarile citite de ele intre timp (si arhivate by default) in google reader, texte pe care ele mi le-au trimis atunci si pe care voi incepe sa le re-postez (mai bune, mai slabe, mai mult sau mai putin amuzante, dar toate parte din mine atunci), cu tag-ul de arhiva blog vechi. asa voi aduce pe blog o parte din missed steps ai primilor ani cu petru si ai acomodarii mele cu ipostaze parintesti.
iata ce scriam in urma cu 2 ani:

Mar 12, 2009 8:11 PM
gesturi mici
from KIDRULLZ by bp

eram azi intr-una din parcarile de la serviciu, ma indreptam spre masina, copilul meu mergea pe linga mine: obosit, nervos, racit, flamind, mozolit pe miini cu banana, flendurea dintr-o mina in alta un servetel pe care i-l daduse tati. il urmaream cu coada ochiului in timp ce bagam rucsacele in masina. si atunci a facut gestul acela minuscul care te face mindru, lucrul acela micut care te face sa speri intr-o sansa pentru omenire: copilul meu de 1 an si 11 luni a aruncat din proprie initiativa servetelul motolit de minutele lui cu iz de banana, la cosul de gunoi metalic, infipt in pamint la vreo 2 metri de masina mea. imi venea sa strig in gura mare: e al meu si nu i-am spus eu sa faca asta!
de citeva luni petru arunca gunoi la cos si acasa, culege cu degetelele lui mici cite o firmitura (pe care de cele mai multe ori o scapa pina ajunge in bucatarie), deschide usita de sub chiuveta, apasa cu piciorusul pe pedala, ridica capacul si arunca ce considera a fi gunoi.
cum de si-a dat el seama ca acela e un cos de gunoi outdoor? tinind cont de faptul ca noi nu mergem in parc sau pe jos, prin oras. fiind mai mereu pe drumuri, oare se pune faptul ca eu ii claxonez lung pe nesimtitii care arunca gunoi din masina in mers ?

despre tico, numai de bine

o masina scoasa din service se comporta ca un om proaspat intors din spital. cu tot corpul rascolit, deprimat si incercat de dureri noi, posesor uneori si de vreo ustensila chirurgicala uitata printre maruntaie. cu vreo luna in urma m-am dus sa-mi schimb ambreiajul cu tot pedalierul (literalmente ambreiajul se incrucisa cu frina, nu ma intrebati cum am ajuns acasa) si toba. a doua zi dupa venirea acasa, stopurile de frina ramineau mereu aprinse. a treia zi, frisona rau la ralanti. apoi nu se mai inchidea portbagajul, iar mai nou mi-a crescut consumul (probabil pierde benzina pe undeva). fara nicio legatura, ieri am constatat ca magazinul de piese daewoo nu mai exista. btw, am primit drept martisor de la sot un filtru de benzina. lucky me!