5 ani!

-ma numesc Petru!
-... citi ani ai?
-5!
-sigur nu 6?
-nu!
-sigur nu 7?
-nu!
-sigur nu 8, 9, sau 10?
-nu!
-hm... dar ce esti tu, baiat sau fata?
-baiat! nu vezi ce adidasi am?
-haha! auzi, baiat, ce par are! fetita...
-hei, asa glumiti voi cu mine?
-!?
frintura de dialog intre copilul meu infiltrat in mijlocul unui grup de mai multi baieti si 2 fete de vreo 10-11 ani. i-a vazut jucindu-se in parc "de-a v-ati ascuns" si s-a bagat in mijlocul lor, fara sa tina cont ca erau mult mai mari si cam "de cartier". chiar daca demonstreaza o sensibilitate aparte, mi-as dori ca puiul meu sa fie mereu increzator, stapin pe el si gata sa-i infrunte pe ceilalti, indiferent cu ce preconceptii il vor ataca. stii de ce m-am dus sa le spun cum ma cheama? pentru ca jucau v-ati ascuns si sa stie cum sa ma strige! dar ei nu m-au bagat in seama!
asa sint copiii mai mari, nu prea ii baga in seama pe cei mai mici. dar nu-ti face griji, cu siguranta data viitoare te vor recunoaste!

de-ale noptii

"mamiii, m-ai parasit?" s-a auzit azi-noapte din camera copilului. desi peste o saptamina va implini 5 ani si se crede deja barbatel, baietelul nostru e inca dependent de noi la somn, dupa urmatorul ritual: adoarme in patutul lui, tot cu paturica, iar (unul dintre) noi ii citim povesti inainte de culcare, inghesuiti pe canapeluta de 1,20 m din camera lui. uneori se intimpla sa adormim si noi acolo, ori cu genunchii la gura (cazul meu), ori expandati cu picioarele pe jos (sotul), urmind ca la un moment dat sa ne extragem si sa ne indreptam oasele in dormitorul nostru, aflat usa in usa cu al copilului. cind nu adormim, iesim usurel dupa ce adoarme copilul. se intimpla insa sa ne mai strige noaptea, pe mine mai des, chiar si de citeva ori pe noapte. ma duc de fiecare data si chiar sint cazuri cind dorm mai mult acolo decit in patul conjugal. spune doar "stai cu mine", sau vrea sa bea apa, sau cind e racit vrea sa-si sufle nasul. dimineata insa e mereu ok cind se trezeste singur. azi-noapte cica visa ceva cind m-a strigat. lucrul cel mai amuzant este ca de cite ori ma mut noaptea in camera lui, vine si pisica dupa mine. ma ghemuiesc pe bucatica aia de canapea, ma invelesc cu o paturica de bebelus, si hop si pisica calare pe mine. iar cind ies, are grija sa ma urmeze. asa ne plimbam noi noaptea, unii dupa altii.

tensiuni (sau hai sa ne mai punem niste etichete)

traim vremuri intense, dar destul de interesante (daca stii ce sa faci cu ele). din pacate realitatea e destul de greu de imblinzit si nu oricine are forta si justificarea s-o faca. din pacate observ o lehamite si o lipsa de chef generala care, mai devreme sau mai tirziu, se transforma ori in nepasare, ori in agresivitate. sau in alte extreme. calea de mijloc e foarte greu de gasit. in comunicare, e ideal sa ne intilnim undeva la mijoc. e normal, dar normalitatea a ajuns un esec. normalitatea se confunda pentru prea multi cu rutina, blegeala, comoditatea, obedienta, pupincurismul. asa cum normalitatea mea pentru altii e rebeliune, extremism, intransigenta, aroganta. nu o data m-am confruntat cu etichetele astea, mi se intimpla mai des in vremurile premamicesti. insa acum iar am auzit ca se pling oamenii de mine ca cer prea mult, ca sint nemultumita, nervoasa, ca le e teama ca le sar la beregata. e mai simplu sa dea vina pe mine decit pe propria lor incompetenta. daca sint serioasa, inseamna ca sint suparata. daca sint corecta, inseamna ca sint nazista. daca vreau sa iasa lucrurile bine si de calitate, inseamna ca cer prea mult. si nici macar nu mi-am propus sa fiu asa... asta ma face sa ma intreb oare ce se va intimpla cind o sa-mi propun sa fiu o exigenta perfectionista agresiva?
cu ce fel de (etichete de) oameni m-am intilnit eu in ultimul timp? oameni care nu-si asuma provocari, oamenilor carora le place sa (le) fie caldut, nu vor sa fie deranjati din ale lor. apoi oameni care se pling mereu, ca nu le convine una sau alta, ca ei n-au diverse, ca statul nu le da. oameni irascibili, care exagereaza, care au sentimentul ca isi rezolva toate problemele injurind (si online). oameni flaminzi sa se auda si sa se vada, care sufera de lipsa de atentie sau de prea multe şefisme. oameni falsi, lacomi, lipsiti de scrupule, care nu stiu ce vor dar care transforma orice fel de relatie intr-un posibil interes. am intilnit oameni foarte diferiti, cu alte prioritati decit ale mele. ne intilnim la mijoc, sau stam fiecare in nisa noastra? intilnirea e dificila, efortul e mare de ambele parti. am observat, am comentat diverse situatii personale in mediul casnic sau familial si am trecut mai departe. nu vreau sa ma incarc cu povestile nimanui, am atitea de facut! nu port pica, nu judec, nu ma apuc sa bat apropouri. ma detasez foarte usor. pentru ca... si acum vine vestea buna. mai exista oameni a caror normalitate e foarte apropiata de normalitatea mea. exista oameni nebuni si frumosi, oameni generosi, oameni care adorm fericiti doar pentru ca le e copilul sanatos. sau pentru ca le-a reusit nu stiu ce prajitura. stiu oameni care gasesc mii de alte bucurii decit sa-si umple cosul cu de toate la supermarket. oameni care rid, in primul rind de ei insisi. oameni care se pun de-a curmezis sistemului si isi nasc copiii acasa, sau isi dau demisia din corporatie si se dedica artei sau oricaror activitati cu venituri mici si instabile. cunosc oameni care iau realitatea lor sau a celorlalti, o modeleaza creativ si o transforma in mesaj. oameni care nu se iau atit de mult si de grav in serios, care nu sint atit de preocupati de persoana lor ca si cum ar fi eterni pe acest pamint. am in jur astfel de oameni, ii stiu, exista. nu vreau sa ajung nicaieri cu textul asta, nu vreau sa trag nicio concluzie. concluzia e a fiecaruia.

postare de revenire

oficial, m-am intors pe blog. absenta mea se datoreste si faptului ca in ultimul timp mi-am implinit si rezolvat dilemele mamicesti intr-un grup de mame pe facebook, si in lipsa acestora, ce ramine pe linga e atit de acaparat de actiunile zilnice, incit pare desuet de a mai fi consemnat ulterior. totodata, e un anume colt de blogosfera care a luat-o un pic razna si pare mereu pus pe harță incit mi s-a taiat cheful sa ma mai expun pe-aici. ma gindeam destul de serios sa-mi fac un site de alte 'chestii' pe linga parenting, insa pina o sa concretizez aceasta idee trebuie sa-mi dezmortesc un pic degetele. pe unde mai sint cititorii mei, oare ?:)

mi se deschid caile

de la un timp mi se intimpla lucruri bizare. intimplari surprinzatoare, la limita paranormalului, m-au urmarit mereu, insa acum parca am intrat pe tarimul intilnirilor dintre ginduri.
am visat intr-o noapte o persoana draga, care mi-a fost mentor in adolescenta, si cu care nu mai vorbisem de foarte multa vreme. in vis, ne intilnisem intimplator pe strada. a doua zi, mergind cu masina pe stradutele mele de scurtatura, am vazut-o pe un trotuar, vorbind la telefon. am tras pe dreapta si ne-am intilnit. dupa citeva zile, am intrat intr-un magazinas in graba mare, sa-mi iau un elastic de prins parul. am facut un pas in magazin si vinzatoarea mi-a indicat un raft, zicind "aici avem elasticele de par". jur ca n-am apucat sa deschid gura! zilele trecute am purtat o discutie cu cineva care (mi s-a parut?) mi-a spus pe nume cind m-a salutat: "buna, b..." pentru mine toata discutia a continuat de la premiza ca persoana in cauza ma cunostea, in timp ce eu cautam in memorie sa aflu de unde ne stim. cind ai impresia ca stii pe cineva discutia curge foarte degajat, se induce o oarecare familiaritate. ei bine, la final mi-a spus ca nu am facut cunostinta, si s-a prezentat.
concomitent, devin tot mai intransigenta si nu mai am chef sa-mi pierd energia cu birfe si şuşanele.
(postare scrisa in urma cu vreo luna, dar ce data intimplatoare mai buna de publicare sa fie decit azi 111111?)

va mai amintiti de talciocul urban ?

actiunea n-a fost abandonata decit temporar, si uite ca revine in forta cu un scop nobil, acela de-a stringe niste bani pentru un copilas bolnavior. ar fi bine sa dati o tura si sa cumparati ceva, oricit de mic, pentru ca majoritatea (vinzatorilor) va dona cistigul partial sau chiar total catre aceasta cauza. vom fi si noi acolo mai pe dupa-amiaza, in calitate de vizitatori/cumparatori (sper sa gasesc niste jocuri pt 4-5 ani ca vremea asta ne tine in casa si nu prea stim ce sa mai facem ca sa ne ferim de desene animate ;).

mai multe aflati de la mamalui

mic raport de 4 ani, 4 luni si 4 zile

cam 119 cm inaltime, 20 si un pic de kg, nr 30 la picior. arata ca unul de 6 ani si filosofeaza ca unul de 60. acompaniindu-si verisoara la dentist, si venind vorba de fratiori sau surioare, el se confeseaza "mami ar mai vrea sa avem un copil, insa tati nu vrea""pai poate lui tati ii esti suficient, golul lui a fost umplut de tine si nu mai simte nevoia unui alt copil" raspunde amuzata doctorita."nu stiu, eu ma mut de colo-colo, dar golul e mare." ii place enorm sa rida. ride cu pofta, face glume, joaca teatru. ma roaga sa-i spun lucruri amuzante, uneori n-am inspiratie si-l intreb daca e suficient sa-i arat un deget plimbaret: ne bufneste risul pe amindoi. vorbeste continuuuu. daca il rog sa taca putin, se supara si pune o mie de intrebari suplimentare, asa ca regret cerinta. cind se supara pe mine, imi arunca "mai rea de-atit poti sa fii?", "da, daca as fi mai rea..." si ii spun cum l-ar pedepsi o mama mai rea. cade pe ginduri, dezarmat. apoi isi cere scuze. e un copil care se face remarcat cu usurinta, si n-o spun pentru ca e al meu, ci pentru ca el este asa: prietenos, comunicativ cu adultii/necunoscutii, curios, bagacios. nu era deloc asa la 2 ani si poate nici la 3, insa a devenit. poate si gradinita a contribuit intr-o buna masura, insa si nativ este inzestrat cu o curiozitate ca de pisica. merge la aceeasi gradinita de la 1 an si 5 luni, deci aceasta este a 4-a toamna si trece abia in grupa mijlocie. cind ne-am intors din concediu, a plins citeva zile la intoarcerea la gradinita. nu vrea acolo, oricit de mult si-ar indragi educatoarea si colegii, prefera sa stea cu noi. acasa se joaca cu masinile, jucariile lui preferate. are abilitati automobilistice evidente: intoarce cartul electric din 3 miscari, parcheaza cu spatele. cind conduc, ma cicaleste: ai aprins farurile?, e prea mare viteza la stergatoare, ai luat piciorul de pe acceleratie (cind coborim un pod)? ai lasat-o in viteza? construieste din imaginatie piese complicate si simetrice din lego, se joaca in curte cu ciinele sau la nisipar, s-ar uita numai la desene trintit cu fundul in sus pe canapea. ii lipseste compania unui copil de virsta lui. nu-i plac constringerile creative: nu-i place sa faca puzzle, nu-i place sa faca exercitii dintr-o carte pentru copii de 3-4 ani, nu-i place sa deseneze, picteaza citeodata dar numai lucrari abstracte, cu pasta groasa de acrilic. presimt ca vom avea probleme mari de adaptare la scoala. ii povestesc ca o colega de-a lui de la gradinita va trece in toamna la grupa mare pentru ca vrea sa intre cu un an mai devreme la scoala. remarca lui a fost "dar ce crede ea, ca e asa distractiv la scoala? ea nu stie ca are lectii?". ii place muzica: danseaza, se agita dupa o coregrafie proprie, cinta imaginar la tobe si la chitara, e rocker. fredoneaza melodiile auzite in masina, le recunosti. cind il intreaba cineva de ce si-a lasat plete ca fetele, nu mai spune ca e rocker, cum facea la inceput, ci spune "sa-mi tina de cald la iarna". nu l-am invatat eu, insa s-a prins ca o gluma inchide mai repede gura oamenilor. cind mergem undeva, nu vrea sa-si ia ochelarii pentru ca s-a saturat ca lumea sa-i spuna ca seamana cu Harry Potter. are un simt al ridicolului iesit din comun, si preferinte clare la imbracaminte si incaltaminte, combinate cu o incapatinare feroce. daca e in vizita si s-a udat pe bluza, refuza sa poarte orice bluza ii ofera gazda. daca nu ii place forma unor nastruri de la o camasa, va refuza s-o poarte si a zecea oara, in ciuda oricaror argumente din partea mea. observa detaliile intr-o clipa, cind descrie o persoana sau un obiect tine cont de lucruri care le-ar scapa adultilor: "era baiatul acela cu tricou cu schelet"...e atent la mine, cu ce ma imbrac, cum imi prind parul. " imi plac cerceii tai, bogdana! sau imi plac "unghilele" tale de la picioare, ti-ai dat cu lac? e blind cu bebelusii si cu animalele, insa isi apara jucariile in conflicte cu copii mai marisori. trage, impinge, riposteaza. uneori e rau, loveste. la culcare ii citim/spunem povesti, e incintat de carti. povestea dureaza 15-20 minute, si intrebarile complementare tot pe atit. seara doarme in continuare cu paturica lui de bebelus, o caram peste tot. citeodata se frichineste in toate partile si spune ca nu poate sa doarma: va iubesc prea mult, nu vreau sa ma "despartesc" de voi niciodata. vreau sa fiu mereu mic, nu vreau sa devin adult.

5 ani pe altarul casniciei

a mai trecut un an de cind ne-am luat cu pirostrii, nași si tot tacimul. n-o sa uit niciodata agitatia zilei de 24 iunie 2006, cind am bifat si "primaria" si "biserica" in aceeasi zi, apoi petrecerea cu haosul ei aferent de zeci de pupaturi si ciocnituri de pahare... ma trec fiori, prea multa organizare si prea multe conventii sociale intr-o singura zi. desi lumea spune ca am avut o nunta frumoasa, desi am avut ocazia unica sa ajung in clubul bamboo, fiind rapita si dusa acolo, n-as mai face. deseori ii spun sotului, in gluma, ca n-o sa ma despart de el pentru ca nu mai vreau sa ma marit inca o data. alteori, tot in gluma, ii spun ca imi luam talpasita de mult daca nu era petru. deseori vorbim despre cine pe cine paraseste, cine ce/citi iubiti are, la masa cu prietenii, spre stupoarea lor. ne da mina sa glumim cu astfel de lucruri, sintem total relaxati pentru ca stim ca avem ceva unic impreuna, si nu doar copilul sau un credit ipotecar. relatia noastra a inceput in urma cu 9 ani atit de frumos, apoi oribil, a continuat ciudat si promiscuu, iar apoi s-a asezat numai bine in albia ei, ca potrivita cu mina. nu va ginditi ca dupa atitia ani impreuna am ajuns sa ne cunostem atit de bine incit ne-am plictisit. nici pe departe, mai sint inca atitea de aflat, plus ca fiecare devine altul odata cu trecerea timpului. cu toata rutina unei familii, nimic nu ramine la fel, cel putin cind e vorba de copii. nu stiu cum ar fi fost relatia noastra fara petru: mai buna, mai rea, habar n-am. o vorba de duh zice ca prietenia inseamna o minte cu 2 trupuri. de acord. altfel, tot ce-am spus anul trecut ramine valabil. cu diferenta ca anul acesta sarbatorim nunta de lemn.

arta si/sau terapie

spuneam ca s-au strins ceva noutati remarcabile. una dintre ele e cursul meu de arte vizuale pentru copii, pe care am inceput sa-l tin de vreo luna la o casa de creatie. la vreun an dupa ce am nascut, proaspata descoperita vocatie de mama a atras dupa ea si o valenta pedagogica si am simtit, pe linga nevoia sa incep sa impartasesc si celorlalti ce-am invatat, dorinta de a petrece mai mult timp in preajma copiilor.
m-am oferit sa tin cursuri la gradinita la petru, insa era deja cineva angajat pentru arte plastice, am mai incercat la vreo doua gradinite particulare prin recomandari insa nu s-a concretizat nimic (nici nu puteam sa insist pentru ca nu aveam experienta, de unde? eternul cerc vicios al lipsei de experienta atasata la cv - toti o cer, dar nu vrea nimeni sa te ajute s-o obtii). insa multumita unei persoane iesita din comun, care a vazut in spatele "lipsei mele de experienta", am primit aceasta sansa.

copiii "mei" au in medie intre 5 si 8 ani, uneori am avut si de 3, si de 9, si de 34 de ani :) cursul mi se pare un lucru extraordinar, cel putin pentru mine, pentru ca mi-a adus cu totul altceva, ma duce in cu totul alta directie. lumea pe care incerc eu sa o trezesc in copii trebuie sa functioneze aproape terapeutic. nu ma asteptam la asta. ma asteptam sa-i ajut pe copii "sa vada", sa canalizez niste talente, sa le ofer niste informatii. insa, de la curs la curs mi-e tot mai clar ca multi dintre ei au probleme, blocaje, frici, angoase. eu nu am nicio pregatire in sensul acesta. pentru partea artistica ma documentez dupa autori americani, francezi si romani, fac apel la memorie amintindu-mi de metodele profesorilor mei, insa la ce tine de psihologie ma bazez deocamdata doar pe intuitie, fler si atentie. si ca de obicei, multa rabdare. nu pot sa ma fac ca nu oberv cind cineva nu foloseste alta culoare de pe paleta pina n-o termina pe prima, cind cineva incepe sa plinga pentru ca a gresit putin semnatura sau cind in loc de natura statica de pe masa cineva deseneaza niste patratele minuscule. nu vreau sa-i uniformizez, dimpotriva, insa vreau sa fie ei. deocamdata ei nu sint ei, cu citeva mici exceptii. pe de alta parte, mai sint si parintii. generalizez putin, pentru ca ma grabesc: in general parintii vor performante si vor sa vada pe ce dau banii. ca sa fie ei fericiti si multumiti si sa-i lase pe copii in continuare la curs, in mintea lor odraslele trebuie sa prezinte o evolutie rapida, nu? ori asta nu se poate (tinind cont ca exista blocaje de tipul celor de mai sus), decit cu interventia "mâinii" mele in lucrarile lor. ceea ce nu fac. dar cum sa fac sa deschid mintile si parintilor? cum sa le cer rabdare? pot sa le promit ca ies artisti din ei? pot sa le spun ca copiii lor n-au incredere in ei insisi? dupa 3 cursuri, o mama m-a intrebat daca eu cred ca fetele ei au talent, iar un tata (care stia el cum se face, ca invatase si el cindva) mi-a spus ca ar fi bine s-o invatam pe copila sa puna culori deschise sus si inchise joc, si nu invers, cum face ea, cerul cu negru, auzi! saraca fetita despre care cred, dupa cum ma priveste, ca nici nu intelege ce vorbesc.
cu toate ca sint destul de stoarsa cind ajung acasa dupa cele 2-3 ore in compania studentilor mei, imi place mult ce fac si mi-as dori sa tin astfel de cursuri mai des decit o data pe saptamina. mi-a promis cineva si niste carti (se aude pina-n thassos ?;) sa incep sa ma informez putin despre ce inseamna art therapy pentru ca mi-as dori, sincer, sa pot sa ajut mai mult daca e nevoie.

citatul zilei

pe bara din dreapta: "my motto - sans limits" Isadora Duncan