si totusi, cind eram mica eram normala, abia asteptam sa ninga sa ma joc afara. cred ca pe masura ce am inceput sa simt frigul si disconfortul de-a ma preumbla cu masina prin zapada, s-a produs declicul. mai ales ca urasc sa ma ințolesc gros, urasc zapada amestecata cu noroi, fleșcăiala aia jegoasa de după.
ieri am plecat de acasa si in capatul strazii noastre, care e in panta, nu am reusit sa iau curba. am derapat lejer pe contrasens. am tras pe dreapta sa fac o poza si am alunecat in decor. tot drumul pina la gradinita am tinut-o intr-un mare derapaj: garduri, santuri, cocoase de camila, treceri de pietoni, curbe, alte masini, sine de tramvai-un dans periculos. n-am nevoie de adrenalina asta, e chiar nociva cind ai un copil in masina. acum trebuie sa plec la serviciu, azi chiar trebuie sa ajung. sotul mi-a recomandat sa ramin acasa. stratul de zapada e maricel acum, am putea iesi sa facem un om de zapada, as redescoperi si eu iarna alaturi de petru. dar nu ma lasa simtul datoriei, ce porcarie.
:
