look-ul meu initial e cel in care ma gasesc cu parul lung si rosu, e cel care mi-a tiparit imaginea pe zid la unatc si m-a consacrat in blogosfera, zina in apa riului Raba sau printre spice, e cel cu care m-a cunoscut copilul meu si cel care l-a facut pe sot sa ma transforme intr-o mama purtatoare.
[acestea sint niste fotografii pe care le stiti dar la care tin mult, pentru ca exprima o farima de libertate la care nu mai am acces, si nu pentru ca m-as fi schimbat asa de mult ci pentru ca atunci era timpul pentru asta]
un an si ceva m-am balacit intr-o inofensiva impostura, de blonda. la citeva luni dupa ce am nascut, am simtit ca vechea culoare nu ma mai reprezinta si m-am chinuit ceva sa sterg cei 10 ani de henna, adinc inradacinata in pigmentul meu. ori blonda sint eu la origine, in ciuda parerii generale cum ca as fi roscata, deci mi-am zis sa revin la "natural". n-am banuit ca blondul e asa o culoare pretentioasa, mai ales ca niciodata nu am reusit sa ajung la un look natural-nordic cum mi-am dorit. pe masura ce-l vopseam, mai taiam citiva cm. aproape in fiecare luna schimbam cu mare grija alta nuanta, care si aia se degrada de la zi la zi. rezultatul a fost mereu acelasi: in afara de ziua in care veneam de la coafor, si citeva dupa, nu ma mai simteam bine in pielea mea. colac peste pupaza, dupa citeva luni de blond a venit si verdictul sotului :"daca vrei sa te iubesc din nou, te faci cum erai cind te-am cunoscut". m-am mai tinut batoasa o vreme, chiar si neiubita, dar pina la urma am cedat chemarii interioare. probabil ca daca as fi avut parul lung as fi rezistat mai mult timp blonda, cred totusi ca imaginea unor plete ondulate de cosinzeana ramine un vis frumos pentru fiecare fata (sau baiat). pe de alta parte, nicio blonda artificiala nu sfirseste cu parul lung, al ei. pina una alta, o grija in minus. back to red!
