hot summer issues #2

intreb vinzatoarea:
-ce bine arata, ce sint astia? seamana cu niste ard...
-da, sint ardei.
-si sint comestibili ?
-da, pentru cine se incumeta. sint foarte foarte iuti.
-ok. iau doua ghivece.

as putea spune ca nu-mi plac complimentele

dar de fapt nu stiu sa primesc complimente. mi-e greu sa spun "multumesc", mai ales ca multe mi se par cam gratuite. poate doar mi se par, pentru ca sint o persoana pretentioasa, si din punctul meu de vedere obiectul caruia i se atribuie complimentul e deseori supraapreciat sau pur si simplu scopul lui nu e sa fie remarcat. unde lucrez, ma enerveaza la culme complimentele prin lifturi, pe holuri, complimente de plictiseala sau de politete, adresate in general aspectului fizic, bijuteriilor, pantofilor. aproape ca e un obicei. nu stiu cum sa ma fofilez in lift, sa nu ma intilnesc cu cineva care sa faca vreo remarca asupra unui obiect pe care-l port (poate de asta si evit sa port lucruri iesite din comun:). as putea spune ca sint antisociala, nu ? ce draga, e rau sa schimbi complimente, sa interactionezi cu lumea, ce te costa ? multe femei profita ca sa obtina mici avantaje, mai ales cind primesc complimente de la barbati. isi dau ochii peste cap, rid intr-un anume fel si obtin mici servicii la pachet cu complimentele. pe mine ma incomodeaza foarte tare ipostaza de femeie complimentata, atunci cind e cazul, mai ales intr-un anturaj masculin. sa fim seriosi, masculii nu pot fi obiectivi.
de cind cu petru m-am mai schimbat, in sensul ca incerc sa accept oarecum complimentele adresate lui. dar nu le cer niciodata. mi-e nu-stiu-cum, de cele mai multe ori, sa pun pur si simplu poze pe blog cu el, fara sa fi facut ceva iesit din comun. v-am mai spus asta. nu e ca si cum "stiu ca am un copil frumos, bagati complimentele", e doar "oricum ar fi el, pentru mine e extraordinar si atit".
si viceversa e valabil. atunci cind fac un compliment, inseamna ca vreau sa-l fac. parca am dintii inclestati cind se cer complimente din politete, sau de socializare. nu-mi vine. cel mai mult ma enerveaza aprecierile legate de greutate. nu pot sa le zic oamenilor, eu stiu, poate doar celor foarte apropiati, daca au slabit sau s-au ingrasat. asta implica o analiza anterioara amanuntita: "vai draga, ce ai slabit" s-ar traduce cu ma miram cit de grasa erai, sau "parca te-ai mai ingrasat" (esti delasatoare) urmat de "dar iti vine bine". c'mon ! plus ca e si foarte usor sa gresesti, poate oamenii sint bolnavi, sau sufera, sau au probleme. eu cred ca atunci cind cineva cere o parere, nu neaparat un compliment, lasa sa se vada lucrul asta. cred ca e foarte usor sa faci gafe vrind doar sa fii politicos, sau foarte sociabil.

si o intimplare cam trista

am lalait-o de vorba cu veterinarul dezbatind situatia celor 2 motani in calduri care isi marcheaza teritoriul la noi in batatura, cautind strategii petru castrarea lor abuziva, iar cind am iesit din cabinet, cu petru de mina, ne-a taiat calea un catelus bezmetic, care alerga sa traverseze strada. l-am urmarit amindoi cu privirea, "uite, mami, ce catelus dragut" si deodata a trecut o masina si l-a strivit, sub ochii nostri, cu un zgomot surd de oase zdrobite. mi s-a facut rau instantaneu. bineinteles ca si de mila, dar aveam o responsabilitate in plus. ce sa-i spun copilului, cum sa-i explic, oare ce simte el ? e prima data cind se confrunta cu moartea cuiva, care pe deasupra mai era si... singeroasa (daca am fi iesit din cabinet in momentul in care am cumparat ce trebuia, fara sa mai stau de vorba in usa, nu am fi fost martorii acestei intimplari). am luat copilul repede sa nu vada, l-am grabit la masina, si cind sa intram mi-am dat seama ca asa cum era parcata masina, privirea lui petru cadea chiar pe cadavrul catelusului. am vrut sa-i trag mai mult sapca pe ochi, sa-i dau o banana, probabil mi-a simtit agitatia, probabil a simtit si el un lucru pe care nu stia cum sa si-l explice si a inceput sa se revolte. nu vroia in scaunel, se curba, opunea rezistenta, eu incercam sa-l pun la loc cu forta, el a inceput sa plinga si apoi sa tipe cu toata fiinta (face si asta mai nou, dar voi povesti cu alta ocazie). pina la urma am plecat, s-a calmat, si abia dupa citeva minute, pe drum, m-a intrebat ce a facut catelusul. i-am explicat cit mai cenzurat posibil, am incercat sa aflu de ce a tipat, l-am intrebat daca ii este mila si a spus ca da (desi nu cred ca stie sensul) dar ceea ce a spus singur a fost ca "ii pare rau".