live long and prosper, sau o seara vulcaniana

trinte noi, simbata seara. acum stiu si cu cine seama copilul cu noua freza:

credit foto :: dedi ::

"imi fac de cap"

sint plecata in deplasare, 2 zile, o noapte. e prima data cind plec singura de acasa, peste noapte, de vreo 4 ani. adica din frageda gravidie. imi lipsesc actiunile mele maternalo-casnice. nu zic ca-i rau ca am plecat, mai ales ca petru a inteles destul de bine ca urmeaza sa lipsesc de acasa iar el sa ramina cu sotul si se pare, cel putin pina la ora culcarii, ca nu a intrebat de mine. cred ca e bine din cind in cind sa lipsesti de acasa cite putin, doar asa, sa ti se faca mult dor. doar asa, in orasul strain, sa te simti singur in camera de hotel. nu spun ca eu ma simt singura cu mine, nu mi se intimpla asta, am destule de facut. insa e vorba de singuratatea aceea a turistului care si-a pierdut antrenamentul, mai ales cind stie ca treaba lui e in alta parte. (n-as vrea sa fiu in pielea altor mame care sint nevoite sa lipseasca mai mult de acasa).

sint la sibiu, intr-o camaruta nesperat de prietenoasa si de calda. cu birne peste tot, asa cum visez ca la un moment dat, in viitor, ne vom amenaja si noi podul. era frig si am incercat sa deschid caloriferele si culmea, dau caldura. colegii mei din echipa, toti 5 de sex opus mie, isi petrec seara intr-un bar, la meci. eu m-am intilnit cu o prietena, am mincat o pizza si am baut o bere si am discutat despre copii, nasteri si gradinite. apoi am vrut sa ne luam si o prajitura dar pentru ca nu ne-am putut hotari "de care", am renuntat. (nu, nu scriu atit de detaliat ca sa vada sotul ce cumintica sint, pur si simplu mi se pare incredibil ca am fost in stare sa plec de acasa). in vremuri preparintesti plecam in medie o data pe luna intr-o deplasare interna, si cel putin o data pe sezon in afara. in ultimii ani am tot evitat si refuzat sa plec, m-am tot invirtit prin jurul orasului, din motive clare. (si totusi, chiar n-a intrebat de mine ?) vad un dvd cu tango stind pe pat, ca doar n-am carat laptopul degeaba, ma bucur de wireless 5 liniute si ma dau pe blog. televizorul merge pe animal planet, in lipsa de altceva, si ma uimesc ca nu mai e nici aici safe tv. fac reconstituiri cu animale de casa muscate de rechini (pline de singe artificial si puse "sa joace") iar apoi ruleaza un program cu atentionare gen "aveti grija ca materialul contine secvente reale cu accidente cu animale", dupa care arata si tot arata in bucla imagini necenzurate cu jochei cazuti de pe cal si luati intre copite. ipoteze, concluzii si simulari 3D. horror. de ce trebuie sa dea asa ceva la televizor ? chiar nu mai sint alte subiecte cu animale ? noapte buna. de undeva se aude un sforait zdravan. ma gindesc la spiderman si mimica lui de poza cu pijama.

sint o familista de cariera. v-am spus asta deja, nu ?

oare ce sunete se aud in camera asta dimineata ? o fi lumina ?

si acolo am gasit aur

va aminti de excursia noastra in mud land ? si acolo am nimerit in mijlocul unui film de antonioni

mud land (pâclele mari)

in urma cu aproape 2 sapt, adica fix la anuntarea meteorologica a toamnei, am tras un chiul de-o zi si ne-am facut drum pina la vulcanii noroiosi, sa cautam ramasitele verii printre crapaturile lor. si am gasit-o.
daca veniti din buc, descoperiti mud land la vreo 40 de km de buzau, pe drumul spre brasov. desi trecem destul de des prin buzau, ca doar e drumul spre moldova, nu ne-am abatut niciodata pe la vulcani. ultimii 10-15 km arata cam asa, grecia sau italia. dealuri inalte, partial inverzite (iti poti imagina ca arbustii uriasi sint niste maslini vazuti mai de departe) si nici macar o casa, doar citeva capre si cite-o vaca din cind in cind. liniste in toata regula.

la sosire te intimpina aceasta casuta si taxa friendly de 1-4 lei, in functie de virsta (mai e si una unfriendly de 900 lei daca esti cu aparatura profi si vreo mireasa dupa tine) si un domn barbos care iti ureaza la plecare "Doamne-ajuta!". peste tot afise cu "respecta linistea naturii si pe ceilalti vizitatori". linistea continua.

chiar daca nu e nu stiu ce inaltime acolo, iti trebuie ceva pe cap, mai ales daca mergi toamna (intimplator aveam si eu o gluga). e un fel de rascruce de vinturi pe dealul cel mai inalt si senzatia de "imi zboara urechile" s-ar putea sa va umbreasca micul voiaj si linistea corporala, deja instalata.


copiii vor vrea sa arunce cu bucati de namol intarit in ochiurile care bolborosesc. eu zic sa nu-i lasati mai mult de 2-3 bucati in ochiul cel mai mare, si asa mi se pare cam pe final fenomenul asta, sper sa ma insel. e prima data si pentru mine cind vad live vulcanii, insa am montat un exercitiu de imagine filmat acolo in urma cu destui ani, in anul 2 sau 3 de fac., nu mai stiu bine, si erau mult mai multe pâcle mari. chiar, pe unde o fi ?










ne-a placut tuturor. e de mers, fara asteptari prea mari. zona nu e mare, dar e un peisaj destul de interesant. si linistitor, clar.
e si o pensiune chiar acolo, unde se poate minca destul si proaspat meniul standard de 26 lei, au chiar si cirnati de plescoi pentru iubitorii de afumatura. si ca tot veni vorba, un bonus de final. cum eram pe drumul vinului, am vizitat si-o crama. am avut dezamagirea sa admir niste bazine metalice in locul celebrelor doage. ma rog: unde merge sulfitul, merge si inoxul. 5lei/l, ca la buc.

avem talcioc

ca si la celelate 4 editii, vom fi acolo. nu-mi amintesc acum de ce nu am semnalat deloc ultimul talcioc, cel de copii, cind l-am serbat si pe vladut la 2 ani. culmea e ca nici parintii lui nu au scris vreo vorba despre asta, sau poate nu gasesc eu, cu tag-urile logice (:)).

am destule povesti de blog restante, insa ma fura facebook-ul, ce sa fac. trimit concis ce-mi trece prin cap sau fotografii, direct de pe telefon. as putea sa fac asta si pe blog, insa feedback-ul e imediat pe fb. de ce oamenii nu comenteaza pe blog, insa comenteaza pe fb ? haideti simbata la talcioc, sa dezbatem si aceasta dilema.

si mai multe detalii aici.

p.s. esti multumita delieea, e suficient de mare afisul ? :)

dresaj pe toata linia

dresam ciinele, pentru ca are potential. dresam si copilul sa inteleaga ce-i ala un ciine, spre deosebire de un om sau o pisica.

dresam criza, sa ne putem pastra meniul preferat, kilogramele intacte si rostul (rolul) gatitului in familie sau cu prietenii.

dresam vara sa ne dea cite-o vacanta mica, vazuta prin trapa.

diseara ne vedem in centru!

si citatul zilei: Tough times never last, but tough people do.
Robert H. Schuller

it was massive!

am pornit la cel ce era asteptat ca fiind concertul anului (anilor, daca ma gindesc la cite concerte am absentat voluntar din cauza copilului, inclusive massive attack in 2008) usor dezamagita. cumparasem biletele inca din aprilie, iar ele trebuiau sa fie un cadou pentru aniversarea de mai jos. intimplarile recente prin familie ne-au adus in situatia in care nu am gasit pe nimeni available sa vina sa stea cu petru, anulindu-se motivat, rind pe rind, toate variantele. colac peste pupaza, vineri l-am adus racit cobza de la gradi, astfel ca ne-am vazut nevoiti sa refuzam politicos ofertele generoase din partea prietenilor de-al duce in case unde se mai aflau si alti copii. asa ca sotul, dragul meu sot, s-a sacrificat si de data asta si a spus:"du-te tu, ramin eu acasa". asa ca m-am dus, oarecum vinovata (ca n-am spus "hai ca ramin si eu acasa sa stau cu voi"), sa ma infrupt singura din experienta, ca tot vorbeam de experiente traite la comun. si a fost massive, cu singurul regret ca am fost neinsotita. in schimb am avut companie cool, vizibilitate destul de buna la citit supermesaje (uneori e bine sa fii inalt! no offense, dna mica ;) si chef de topaiala. care chef crestea invers proportional pe masura ce se apropia finalul. nestiind ca se inspira si din fauna locala (nu uitati ca n-am fost in 2008), am fost impresionata  de mesajele in lb romana (desi cel cu "iliescu a murit" aparuse in dimineata concertului, dar nu-l vazusem inainte), de martina, care nu se compara cu liz dar a fost foarte buna, de faptul ca au cintat si superpiese vechi si prezenta cintaretei deborah miller (nu-mi faceam prea mari iluzii, fiind totusi un turneu de promovare a ultimului album), de faptul ca formatia a multumit fanilor pentru ca au cumparat bilet, in ciuda greutatilor financiare, si in general de tot.  

concertul mi s-a parut prea scurt asa ca nu va mirati prea tare ca pe drumul de intoarcere spre casa, in ploaie si bezna, dupa o cina ilegala la miezul noptii cu delicatese big mac, happy meal si mac sundae, insotita de discutii inteligente cu dna3 si adevarata dna3 despre dolto si nuditatea parintilor in fata copiilor, am bagat caseta roz (cu mezzanine) si am dat volum. 

am cautat pe utube un clip de aseara, de la noi, dar din pacate de la ei suna mai bine. daca nu ma insel, risingson a fost aseara a 3-a piesa. de acolo a inceput adevarata hipnoza.

(daca mai vreti pareri, s-a mai scris & pozat despre concertul de aseara aici, aici si aici.)

hai ca mai e putin

dupa talciocul # 3

mare amatori de feedback si debriefing, dupa ce venim acasa de la un eveniment eu si sotu' dezbatem chestiunea, cu plusurile si minusurile ei. am constatat inca o data, asa cum tineam sa o completez pe delia, ca nici pe departe nu e vinzarea de produse in centrul atentiei=motorul actiunii (desi, asa cum spunea elena-pescarusa-pinguina, n-ar fi rau sa mai si vindem ceva, in vremurile astea). deci daca tot nu ne imbogatim si avem pretentia ca expunem lucruri foarte dragi si pline de povesti, hai sa renuntam sa mai venim cu tone de haine vechi si eventual scumpe si sa ne concentram pe anumite specificitati: ca de exemplu: haine rare (asa si-ar gasi locul si celebra bluza adidas de colectie), sau imprimeuri-dantele-matase, obiecte-suvenir din calatorii, upgrade cultural (muzici, carti, etc), accesorii de corp si casa, lucruri pentru copii etc, etc. ma gindesc ca asa s-ar socializa mai mult, s-ar povesti mai mult, s-ar impartasi mai mult. ai sti ce cauti, ai afla despre ce gasesti, ai renunta neformal la ceva ce a facut parte cindva din viata ta. altfel riscam ca verde cafe sa devina un fel de tirgul vitan mai mic si mai inghesuit, cu vinzatori tot mai plictisiti si deprimati. ma gindesc sa devina un pic mai responsabila actiunea, acum ca prinde ceva perenitate. oricit ne-am iubi noi intre noi, astia din nucleul initial, ne putem intilni sa ne hahaim si fara sa incurcam ziua oamenilor care chiar spera ceva de la acest talcioc.
nu se vede, dar sotu' cara in spatele meu o lada cu aproximativ 30 de portii de tiramisu, parte le-am vindut, parte le-am oferit, parte le-am halit. nu de alta, dar varza se terminase. daca va intrebati de combinatia letala ciorba-varza-tiramisu, mi-a scapat putin. m-am concentrat pe tiramisu, ca fiind cea mai sigura prajitura si de pregatit si de transportat, si n-am mai fost atenta la ce a gatit dna3. daca eram mai atenta, as fi facut o placinta.

marginile au fost ale mele :)

:: poze marca dedi ::

omul (post)modern nu poate trăi fără poveste

-mă gândeam la tot spațiul ăla, dacă e folosit cum trebuie. ce utilitate are? pe cine interesează de fapt?
-nici eu nu sint o pasionată a tradițiilor, dar cred că e important să existe un loc care să le conserve. să vezi cum trăiau strămoșii noștri, ce obiecte foloseau, ce-i interesa, să le cunoști simplitatea...
-sărăcia poate...
-sărăcia... ce contează. erau bogați spiritual. eu îmi dau seama în locuri din astea că viața noastră include multe inutilități.
-dar cine vine la un muzeu de genul ăsta ?
-turiști, cercetători, elevi, oameni obișnuiți. cei care vin și la muzeul satului. nu știu, s-o întrebăm pe simina. pe tine nu te interesează să vezi cum se trăia pe vremuri ? obiectele de anticariat nu-ți plac ?
-nu știu, nu mă atinge. mai degrabă m-ar interesa un muzeu al comunismului, am luat parte la asta și vreau să știu mai multe. anticariatele sint altceva.
-dar când vezi filme, cum ar fi Ion sau Moromeții, și apoi vezi în realitate obiecte, costume, case din vremea aia, nu ți se pare interesant ?
-ba da, cred că asta e. modul în care sint prezentate nu mă atrage. sint obiecte de muzeu, reci, la distanță, prost luminate. ar trebui să fie interactive sau însuflețite. proiecții, ambianțe sonore. oamenii vor reality-show-uri. ar trebui gândit altfel, măcar în unele secțiuni. ar trebui chemați voluntari să trăiască în muzeu, studenți la actorie. eu mi-aș sacrifica 2 ore in w-end să mă duc să locuiesc în casa aia. tai lemne, fac focul. tu faci pâîne pe sobă, petru se joacă cu o jucărie făcută de mine. am purta niște costume din vremea aia și am face mici acțiuni. ar fi mișto.
-mi se pare bună ideea, dar nu știu dacă sînt bani pentru asta. cum să faci focul în muzeu ?
-se poate adapta un sistem. eu cred că ar veni mai multă lume, ar fi mai interesant. și ai rămâne cu ceva, pe bune.

cam așa a decurs discuția vineri târziu, în noapte, între mine și soț (doi fanteziști, ca să nu zic diletanți), în urma impresiilor produse de prima vizită în familie la muzeul mțr, la invitația siminei. mi-a plăcut ideea ei, un fel de interactivitate și asta. recunosc însă că și mai mult m-ar seduce ideea soțului, să văd mici mostre de viață live, pe lângă (în locul) vitrinele sobre și să miroasă a pâine pe vatră într-un muzeu al țăranului. nu știu însă dacă logistic și tehnic ar fi posibil așa ceva. unde mai pui că petru, când a auzit că mergem la muzeu, a exclamat ”ce bine, și o să mâncăm covrigi!” și nu ne-a slăbit din asta toată seara, chiar și după ce am plecat. nu știu în ce desen animat a văzut asta, dar e clar că în alte părți se primesc/cumpără covrigi la muzeu. acum, dacă mă mai gândesc, cred că o modalitate prin care s-ar face mai ușor cunoscute poveștile din spatele obiectelor, chiar așa cum sint ele prezentate, ar fi de ajuns (pentru mine).
și iarăși petru: uite, mami, o căciuliță de pisică !

fabula(ția) unei nopți de iarnă

2 prieteni se jucau într-o seara, cel mare în vizită la cel mic. părea că și-au împărțit cu diplomație spațiul și jucăriile...

...când, din senin, a izbucnit conflictul. hmm, nu chiar din senin. cel mare n-a respectat regula și a vrut sa se mai dea o tură cu mașinuța albastră. cel mic, foarte șmecher, a abandonat imediat disputa și a dispărut în camera oamenilor mari. oare ce vrea să facă ?mrrrau... mrrrau... acum e bine ? imi mai iei mașinuta ?
oh, nu! în brațe la mămica mea... numai eu sint de vina...cred că mă place, uite ce lipicios e !
el... un parșiv... iar ei... ei... niste trădători...mama, vazindu-și puiul că suferă ca un cațel abandonat, îl chemă sub pretextul că vrea să-i dea să pape...

și-i explică, pe înțelesul lui, că nu trebuie să se simtă exclus atunci când ea ține în brațe un alt copil. fericit că mama îl hrănește, dar și pentru că și-a recăpătat poziția, băiețelul mare a și uitat conflictul...

mai ales că cel mic fusese între timp schimbat în pijamale și îl aștepta pătuțul.
acum, că am rămas singur și am și mâncat tot, înapoi la jucării ! epilogmorala: lucrurile nu sint niciodată ceea ce par a fi. pentru memoria colectivă, să se consemneze că povestea reală n-are nicio legătură cu cea prezentată aici.

p.s. 1. continuarea o vedeti la pescarusu. 2. fotografii executate de dedi

niste restante din cauza zapezii care atirna greu pe cablul de net (2)

eu, in singurul profil de onoare facut de un om de onoare







dovezi ale prezentei mele la talciocul # 2 , unde desi am fost singura pina la urma, am petrecut citeva ore in companii una mai placuta ca alta

consemnari la vremea lor aici si aici