mereu inchid ceva si deschid altceva

gata, am scapat de studiile mele post-univ. mi-am finalizat si sustinut disertatia, depasind limitele care m-au tinut pe loc 6 ani. acum, ca tot m-am obisnuit o luna si ceva sa fiu in extra-priza si sa-mi ocup mintea peste capacitatile ei, doar n-o sa ma relaxez. si ce daca e vara ? m-am apucat sa scriu pentru totul despre mame. astazi s-a publicat primul meu articol (despre obiectul fetis), dezvoltat dintr-o postare mai veche de pe blog:

"Vântul acesta o sa-mi ia colţişorul mare”, afirmă el uşor îngrijorat, strângând păturica pluşată la piept." continuarea aici

de-ale noptii

"mamiii, m-ai parasit?" s-a auzit azi-noapte din camera copilului. desi peste o saptamina va implini 5 ani si se crede deja barbatel, baietelul nostru e inca dependent de noi la somn, dupa urmatorul ritual: adoarme in patutul lui, tot cu paturica, iar (unul dintre) noi ii citim povesti inainte de culcare, inghesuiti pe canapeluta de 1,20 m din camera lui. uneori se intimpla sa adormim si noi acolo, ori cu genunchii la gura (cazul meu), ori expandati cu picioarele pe jos (sotul), urmind ca la un moment dat sa ne extragem si sa ne indreptam oasele in dormitorul nostru, aflat usa in usa cu al copilului. cind nu adormim, iesim usurel dupa ce adoarme copilul. se intimpla insa sa ne mai strige noaptea, pe mine mai des, chiar si de citeva ori pe noapte. ma duc de fiecare data si chiar sint cazuri cind dorm mai mult acolo decit in patul conjugal. spune doar "stai cu mine", sau vrea sa bea apa, sau cind e racit vrea sa-si sufle nasul. dimineata insa e mereu ok cind se trezeste singur. azi-noapte cica visa ceva cind m-a strigat. lucrul cel mai amuzant este ca de cite ori ma mut noaptea in camera lui, vine si pisica dupa mine. ma ghemuiesc pe bucatica aia de canapea, ma invelesc cu o paturica de bebelus, si hop si pisica calare pe mine. iar cind ies, are grija sa ma urmeze. asa ne plimbam noi noaptea, unii dupa altii.

fetișuri inocente

când auzeam, înainte să am copil, adulți povestind de fetișurile lor din copilarie - jucării de pluș, păturele sau eu mai știu ce, puneam eticheta ignoranței ”lipsă de afecțiune”. eu nu-mi amintesc să fi avut ceva de genul asta și cred că mă simțeam foarte stabilă emoțional și într-un fel superioară, în discuție. când soțul îmi povestea de pledulețul lui cu chitărușă, cu care adormea, mă gândeam cu oarecare compasiune la copilăria lui. și uite cum, fără să fie privat de vreo tandrețe, copilul nostru, de pe la 7-8 luni, îi moștenește ”plăcerea”. petru are un obiect-fetiș, fără de care nu poate sa adoarmă, indiferent de loc și anotimp: o păturica din fleece, cu un colțișor mai gros, pe care îl caută până dă de el, și-l ține strâns în mânuță la culcare. ”pătu-pita” (primul cuvânt lung pe care l-a învățat) și ”cococ” au devenit în timp ”paturica” și ”cosiciorul mare”. interesant este că n-a cerut păturica și la gradiniță, adică nici prin cap nu i-a trecut că ar putea veni cu păturica de acasă, și își face somnul de prânz fără ea. acasă însă nu vrea să coboare din pat fără păturică, îi e greu să se despartă de ea dimineața și uneori o mai poartă o vreme în brațe, chiar și după micul dejun. ne e greu s-o spălăm, facem eforturi să o uscăm rapid, copilul crește și ea va rămâne mică, deci multe motive să ne agităm să mai achiziționăm o copie identică, eventual mai mare. nu știu cât il va ține afecțiunea asta pentru păturică, însă nu am de gând să intervin în vreun fel. nu mi se pare ceva nociv, și din ce-am citit, nici celor mai ”puericulți” decât mine.