alt post de fete

intotdeauna mi-am dorit o rochie ca asta, insa verde, ca verdele din fundal. la vremea cind am vazut clipul mi-am croit una, insa dintr-un material oarecare doar sa vad cum vine, si pe care nu am reusit sa o mai cos. ma gindeam chiar ca asa imi voi face rochia de mireasa, un furou din matase verde crud. pina la urma am decis ca vreau o rochie de mireasa, nu o rochie de seara, asa ca rochia mea verde cu spate gol a ramas pierduta in alte vremuri. insa recentele imersiuni cu mina prin matasuri, dantele si taftale, insotind-o pe delia pe potecile misterioase care pot rataci o fata in drumul ei pavat cu rochii de mireasa, mi-au trezit pofta sa-mi tai o rochie ca asta. imi lipseste doar un pretext.

daca ne place piesa, de ce sa n-o mai ascultam o data:

despre mentorship

m-am intilnit recent cu sefu' nr.2 in lift, cel care taie si spinzura de fapt, si caruia toti ii stiu puterea (spatele). ne stim din alte vremuri, cind el nu era un factor decident la nivelul asta. si deci luam liftul de la parter, eu pina la 8, el pina la 11. ce sa-l intreb ? ma gindesc, acum e momentul sa-mi spun pasul, cine stie cind il mai prind. il vazusem cum e imbracat, in maieu, pardon, tricou fara mineci "de vara" si pantaloni subtiri, "de vara", cu multe buzunare, ridicati peste burta. nu prezenta imaginea unei persoane pe care ai vrea s-o intrebi lucruri existentiale. si sa nu va fac impresia unei superficiale care judeca (doar) dupa imbracaminte, nu aveam niciun chef sa stau de vorba cu el din alte motive. primul, si cel mai important, e ca am depasit stadiul in care credeam ca avintul, ambitia, pregatirea profesionala si dragul de meserie sint suficiente ca eu sa pot aduce o innoire de mentalitate, sens si limbaj vizual, la locul de munca. venisem aici, la stat, cind toti colegii mei si prieteni buni se dusesera pe la firme sau au ramas freelanceri, gindindu-ma ca trebuie sa vina cineva tinar si scolit si sa aduca noul si aici. cum spuneam, o intreaga serie de circumstante pe care nu le voi dezbate aici, m-a facut sa uit gindul asta, si in mod cert asa au mai patit si altii. nu m-am blazat la nivelul meu, dar am inteles clar ca aici nu se doreste o revolutie stilistica la nivelul general. si ca sa inchid paranteza, meditam in lift la situatia mea, de angajat care nu are nicio nemultumire de dezbatut "in private" cu seful al mare, si numaram etajele. probabil ca se gindea si el la ceva, de vreme ce a spart linistea: "tot cu dansul?" ma intreaba din senin. "da, da..." raspund sec."si... merge?"zice el. merge dansul, ma bufneste risul in gind. si apoi raspund ceva, ce n-ar fi trebuit, in conditiile in care criza ne-a bagat bugetele si salariile in pamint iar oamenii nu mai au chef de nimic. "merge, de ce n-ar merge. criza sporeste creativitatea oamenilor" si s-a facut et 8 si am coborit. nu stiu daca i-am dat idei, daca remarca mea total deplasata are vreo consecinta, insa aceasta intilnire neprevazuta mi-a subliniat inca o data, cu marker gros, lucrul care imi lipseste cel mai mult in cariera. nu am un mentor aici, nu am o persoana situata deasupra mea la nivel profesional, pe care s-o admir, s-o recunosc, careia sa-i cer parerea, care sa-mi ceara solutii, sa urmareasca ce fac, cum fac. sa-mi ceara mai mult, sa ma autodepasesc, nu sa ma reciclez, sa-mi fac mereu tuning la motoare, nu sa merg subturat. sint sigura ca sefii mei au cultura, au vazut mai multe piese de teatru si concerte simfonice, au relatii inalte si au citit mai multe carti decit mine. dar nu au cunostintele profesionale necesare mie, sau cu vorbe de auto-suficienta, nu stiu mai mult ca mine acolo unde ne doare, adica unde se vede si conteaza in primul rind. nestiind ei, nici nu au pretentii, nici nu recunosc diferenta de calitate, totul se inlantuie. deci imi lipseste un mentor, da, dar si un ucenic, un tinar obraznic si inteligent care sa ma forteze sa stiu raspunsul inainte sa termine de formulat intrebarea.

despre iubire, intre doua drumuri

il ador, pur si simplu. nu stiu daca sentimentul iubirii absolute s-ar implini asa de rotund daca nu l-as creste eu. sintem egocentrici. construim o casa, facem o haina, asamblam un calculator, crestem un copil. reflexia priceperii noastre ne face fericiti. mi-am intrebat sotul, acum vreun an, ce simte pentru petru. a ezitat putin si mi-a spus ca... sa nu ma supar daca il iubeste mai mult decit pe mine. apoi s-a corectat: adica diferit, altfel, stie ca el este si va fi al lui no matter what. m-am emotionat si i-am spus ca nu ma supar, mi se pare firesc, si eu simt la fel.

ii vad hainele, cind i le calc. tot mai mari. camasile, blugii, ciorapeii. parca ma vad, teleportata in timp, calcind tricouri lalaii care nu mai incap pe masa de calcat. pantaloni cu cusaturi dubioase pe care nu stii din ce parte sa-i ataci cu fierul. si de la un moment dat o ma trezesc ca n-o sa mai aiba cine stie ce haine pe acasa, si ca nu va mai trebui sa i le calc eu (yeee, si atunci o sa ne luam de brateta cu taica-su si o sa incepem si noi sa colindam prin lume, ca doi pensionari veritabili).

iar realitatea ca de fapt nu i-am facut pentru noi, ci pentru ei, si poate nici pentru ei, ci pentru a indeplini un plan divin, ma scoate din minti. acum e pe cont propriu, la gradinita. ce face, ce simte, ce vorbeste, eu n-o sa stiu niciodata. incerc sa ma impac cu gindul asta, chiar daca doare. n-o sa fiu de fata la multe din momentele cruciale din viata lui, si nu pentru ca nu vreau.

uneori vine si ma pupa in palma. inchid palma si as vrea sa tin mereu pupicul lui acolo. alteori vine si, daca ma aplec, imi sare in spate. ma prefac ca nu-l simt ca sta agatat in spatele meu si incep sa-l caut. se amuza foarte tare si nu are nicio grija. incerc sa invat de la el si sa fac ca el. totul, acum. sa nu ma gindesc ca vom imbatrini, si lasa-ne pe noi, sa nu ma gindesc ca si el va imbatrini. asta ma sperie. de multe ori, la semafor, cind apare cite un homeless batrin si-mi sterge farurile cu caciula, ma gindesc (total nesanatos si nerecomandabil) ca poate si el a fost bebelusul, baietelul drag al mamei lui si cine stie ce nefericire l-a adus in stadiul asta.

am vazut odata un documentar despre o familie, mama si tatal destul de virstnici, care aveau un fiu cu handicap. ceva loco-motor, dar si intelectual. fiul avea vreo patruzeci si ceva de ani si era ingrijit de cei doi batrini, care, temindu-se ca vor trece la cele vesnice si nimeni nu va mai avea grija de fiu, incercau sa-l invete sa se descurce singur. incepusera cu treburile mici: barbierit, imbracat, preparat masa. deseori imi amintesc de film, care m-a impresionat foarte tare, dat fiind faptul ca eram gravida cind l-am vazut si ma gindesc ca orice ar fi dupa mine, daca totul merge bine, macar e sanatos si va avea singur grija de el.

recenta petrecere de majorat a nepotului meu m-a umplut de melancolie. nepotul meu e ca si fratele meu, sau copilul meu. am exersat acum sentimentul "parca mai ieri te stergeam la fund si acum uite, ditamai vlajganul". ma vad peste ani si imi imaginez ce fel de mama voi fi, ce fel de soacra voi fi. tare imi doresc sa-i oferim o viata frumoasa, iar el sa fie un om, om. restul nu conteaza.

reportaj de sfirsit de august

se dau niste imagini la intimplare si in ordine inversa, cit si niste intrebari ajutatoare: daca vacile erau sinucigase sau doar nebune, daca luminarile erau pentru vii sau pentru morti, daca veronica micle era intr-adevar acolo, ce au in comun fotografia cu mine si cea cu ceasul, de ce nu ai voie cu implanturi in buze in manastire, de ce domnitele nu stateau in camera lor, cite fotografii e nevoie sa faci pina prinzi steagul desfasurat de vint, de ce oamenii simt nevoia sa lase bani in locuri istorice, de ce oamenii urca asa greu, de ce oamenii fac fotografii de sus, cine pe cine priveste prin plasa, daca sint mai bune lanturile decit burlanele. restul e imaginatie.

mii de tunete

in mediul rural natura se dezlantuie mai paranoic decit intre blocuri. nu-mi amintesc sa fi trait fenomene meteo ca cele din ultimii 2 ani si ceva, de cind stam la casa. increngaturi de fulgere care sparg cerul in bucati si lumineaza ca ziua, apoi ating stilpii de tensiune si produc mii de stelute cazatoare, si-apoi taie curentul ore in sir. tunete bubuitoare si vinturi turbate care simti ca-ti iau si tabla de pe casa si pielea de pe tine, nu doar mobilierul de gradina. apoi te astepti sa mute casa din loc, insa constati ca au mutat doar masina. odata ploua cu galeata in fata casei, iar in spate era soare. am vazut si adevarati bulgari de grindina aici. in prima iarna, un morman de zapada de pe casa a gasit sa cada chiar pe capota masinii mele, pe care, evident, a mototolit-o. pina in vara asta, petru nu avea o parere prea clara in privinta acestor fenomene. multe se petreceau noaptea, cind el dormea, asa ca nici nu banuia ce se intimpla afara. anul asta insa, a inceput sa se teama. a prins o furtuna atit de puternica si zgomotoasa, cu de toate: curent luat, satelit mort, telefonie nema, tunete si fulgere inlantuite. era epuizat si frisona de spaima, nu stiam cum sa-l mai calmez. i-a fost atit de frica, incit adormea in fund pe scaun de epuizare. din acel moment mami si tati au avut o treaba in plus: au desenat norii cum se joaca, luna cum face poze cu blitz, picaturile de ploaie care danseaza, au inventat povesti despre tata-nor cu voce tunatoare care ii cheama pe copiii-norisori la masa, dusul pe care il asteapta plantele si strazile si muntii, apa care cade din cer ca sa umple lacul, etc. la prima picatura de ploaie copilul incepea sa plinga. iar tunetele ? pina si zgomotul de la avioane il terifia. insa acum inregistram progrese. incet-incet a inceput sa se obisnuiasca si sa devina iarasi curajos. in timpul furtunii din seara asta s-a trezit o singura data, si a adormit repede, cu incredere ca nu e decit un pic de ploaie sa spele masinile. am incercat sa-i distrugem teama, insa cu blindete si rabdare. nu am ignorat-o, nu am luat-o in ris, nici nu i-am cintat in struna. am ascuns morisca pt ca la cea mai mica adiere de vint copilul intra de urgenta in casa. am legat multa vreme pinzele de la pavilion ca sa nu mai fluture (desi ulterior niste viespi s-au gasit sa se cuibareasca in falduri), l-am lasat sa se joace cu ventilatorul bunicilor si sa stea cu fata in el, ca doar ventilatorul, nu ? e un vint mai mic, prins intr-o cutiuta.