"Primavara asta totusi / Nu-i decat o scorpie"

zumzaieli si tropaieli, petale si picaturi, nu e deloc intimplator că odata cu "trezirea naturii" ne apuca si pe noi revolutiile, cel putin in plan ideatic. in fiecare primavara ni se reactiveaza dorinta de a ne muta din cartier, din oras, din tara, vorba poetului "zau ca-mi vine sa-mi las balta toate interesele!". dar gindurile astea de migrare nu au la baza hormoni, mofturi sau prea mult bine, ci au origini mult mai concrete si prozaice, ca de exemplu maneaua din boxa vecinului ce rasuna peste intreg dealu' mare, scumpirea aproape zilnica a benzinei, chimizarea hranei, ipocrizia politicienilor, veninul mediatic, faptul ca cel mic s-a apropiat cu inca un an de inevitabila inscriere la scoala si in general toata lehamitea si schizofrenia din jur. parca nicio perioada nu-i mai buna sa spui "m-am saturat!" ca primavara. poate ma repet, insa traim vremuri dubioase, si daca nu ai kitul de supravietuire cu tine, risti sa o iei razna. iesirea din sentimentul ca viata ta mai degraba se indeparteaza in loc sa se apropie de idealul tot mai ingustat de la linia orizontului, se poate face pe mai multe carari. concret acum, ce faci cind simti ca nu traiesti ce iti doresti? te resemnezi sau te opui. si cum lucrurile nu sint niciodata asa de simple, atit resemnarea cit si neacceptarea au la rindul lor mii de staturi de situatii posibile. ma feresc sa ma apuc de filosofii cosmo pe tema data, insa mi se pare esential ca orice ai decide, rezultatul este sa fii fericit si impacat. spor la revolutii!


pina una alta :

5 ani!

-ma numesc Petru!
-... citi ani ai?
-5!
-sigur nu 6?
-nu!
-sigur nu 7?
-nu!
-sigur nu 8, 9, sau 10?
-nu!
-hm... dar ce esti tu, baiat sau fata?
-baiat! nu vezi ce adidasi am?
-haha! auzi, baiat, ce par are! fetita...
-hei, asa glumiti voi cu mine?
-!?
frintura de dialog intre copilul meu infiltrat in mijlocul unui grup de mai multi baieti si 2 fete de vreo 10-11 ani. i-a vazut jucindu-se in parc "de-a v-ati ascuns" si s-a bagat in mijlocul lor, fara sa tina cont ca erau mult mai mari si cam "de cartier". chiar daca demonstreaza o sensibilitate aparte, mi-as dori ca puiul meu sa fie mereu increzator, stapin pe el si gata sa-i infrunte pe ceilalti, indiferent cu ce preconceptii il vor ataca. stii de ce m-am dus sa le spun cum ma cheama? pentru ca jucau v-ati ascuns si sa stie cum sa ma strige! dar ei nu m-au bagat in seama!
asa sint copiii mai mari, nu prea ii baga in seama pe cei mai mici. dar nu-ti face griji, cu siguranta data viitoare te vor recunoaste!

arta si/sau terapie

spuneam ca s-au strins ceva noutati remarcabile. una dintre ele e cursul meu de arte vizuale pentru copii, pe care am inceput sa-l tin de vreo luna la o casa de creatie. la vreun an dupa ce am nascut, proaspata descoperita vocatie de mama a atras dupa ea si o valenta pedagogica si am simtit, pe linga nevoia sa incep sa impartasesc si celorlalti ce-am invatat, dorinta de a petrece mai mult timp in preajma copiilor.
m-am oferit sa tin cursuri la gradinita la petru, insa era deja cineva angajat pentru arte plastice, am mai incercat la vreo doua gradinite particulare prin recomandari insa nu s-a concretizat nimic (nici nu puteam sa insist pentru ca nu aveam experienta, de unde? eternul cerc vicios al lipsei de experienta atasata la cv - toti o cer, dar nu vrea nimeni sa te ajute s-o obtii). insa multumita unei persoane iesita din comun, care a vazut in spatele "lipsei mele de experienta", am primit aceasta sansa.

copiii "mei" au in medie intre 5 si 8 ani, uneori am avut si de 3, si de 9, si de 34 de ani :) cursul mi se pare un lucru extraordinar, cel putin pentru mine, pentru ca mi-a adus cu totul altceva, ma duce in cu totul alta directie. lumea pe care incerc eu sa o trezesc in copii trebuie sa functioneze aproape terapeutic. nu ma asteptam la asta. ma asteptam sa-i ajut pe copii "sa vada", sa canalizez niste talente, sa le ofer niste informatii. insa, de la curs la curs mi-e tot mai clar ca multi dintre ei au probleme, blocaje, frici, angoase. eu nu am nicio pregatire in sensul acesta. pentru partea artistica ma documentez dupa autori americani, francezi si romani, fac apel la memorie amintindu-mi de metodele profesorilor mei, insa la ce tine de psihologie ma bazez deocamdata doar pe intuitie, fler si atentie. si ca de obicei, multa rabdare. nu pot sa ma fac ca nu oberv cind cineva nu foloseste alta culoare de pe paleta pina n-o termina pe prima, cind cineva incepe sa plinga pentru ca a gresit putin semnatura sau cind in loc de natura statica de pe masa cineva deseneaza niste patratele minuscule. nu vreau sa-i uniformizez, dimpotriva, insa vreau sa fie ei. deocamdata ei nu sint ei, cu citeva mici exceptii. pe de alta parte, mai sint si parintii. generalizez putin, pentru ca ma grabesc: in general parintii vor performante si vor sa vada pe ce dau banii. ca sa fie ei fericiti si multumiti si sa-i lase pe copii in continuare la curs, in mintea lor odraslele trebuie sa prezinte o evolutie rapida, nu? ori asta nu se poate (tinind cont ca exista blocaje de tipul celor de mai sus), decit cu interventia "mâinii" mele in lucrarile lor. ceea ce nu fac. dar cum sa fac sa deschid mintile si parintilor? cum sa le cer rabdare? pot sa le promit ca ies artisti din ei? pot sa le spun ca copiii lor n-au incredere in ei insisi? dupa 3 cursuri, o mama m-a intrebat daca eu cred ca fetele ei au talent, iar un tata (care stia el cum se face, ca invatase si el cindva) mi-a spus ca ar fi bine s-o invatam pe copila sa puna culori deschise sus si inchise joc, si nu invers, cum face ea, cerul cu negru, auzi! saraca fetita despre care cred, dupa cum ma priveste, ca nici nu intelege ce vorbesc.
cu toate ca sint destul de stoarsa cind ajung acasa dupa cele 2-3 ore in compania studentilor mei, imi place mult ce fac si mi-as dori sa tin astfel de cursuri mai des decit o data pe saptamina. mi-a promis cineva si niste carti (se aude pina-n thassos ?;) sa incep sa ma informez putin despre ce inseamna art therapy pentru ca mi-as dori, sincer, sa pot sa ajut mai mult daca e nevoie.

glasses (the begining)

inainte ziceam ca seamana cu primul baietel, insa acum, vazind ca nu trebuie sa mai aminam, mi-am dat seama ca ar putea foarte bine sa fie si al doilea. macar o sa-i luam niste rame mai dragute.

ce oferi? ce primesti?

aseară, într-un magazin Plus, o femeie vorbea în gura mare la telefon, în timp ce-şi apostofa copila, în vârstă de vreun an jumate:
"- nu te duce acolo, ca-ti dau una... haide năşicule, trebe să inchid, mai vorbim noi, ca mă termină asta, nu stă locului, îmi vine să-i dau cu ceva în cap. unde te duci Nectaria, vino aici! ce facuşi, ai? te bat de te omor, auzi, te bat de te omor, îţi dau una în cap de nu te vezi, te omor auzi, Nectaria, unde fugişi, te bat... "
cam aşa o ţinea, obsedant, bipeda româncă, vopsită cu şuviţe în ton cu geaca de piele vişinie, în monolog cu fetiţa care, credeţi-mă, nu făcea altceva decât să alerge, cu mare bucurie, printre rânduri. absolut nimic nu facea biata fetiţă.
ies din magazin, vă imaginaţi cu ce gânduri la adresa "mamei". în parcare, în timp de descărcam coşul, lângă mine, făcând acelaşi lucru, un fiu de vreo 40 şi ceva de ani, cu mama lui, o bătrână cu batic. femeia se uita la el şi ar fi dat să-l ajute la sacoşe.
-nu te mai uita la mine şi urcă în maşină, îi spune, pe ton răstit, fiul. treci dom'le în maşină, n-auzi ce spun, urcă odată, nu sta ca..., tot mai agresiv verbal. femeia s-a executat rapid.

copilul ma complimenteaza

"esti cea mai proasta fata!" mi-a spus aseara cind il infasuram in prosop, dupa ce l-am luat pe sus din cada, satula sa tot insist sa iasa de buna-voie. dupa ce m-am enervat, m-a umflat risul de expresia fetei si tonul cu care a spus magaria. (am citit ca acum, in preajma virstei de 3 ani, incepe sa-si contureze relatia cu sexul opus - eu nu mai sint mama, sint reprezentanta sexului opus. dupa remarca asta, mi se pare ca incepe sa se raporteze just:) dupa ce l-am ameninat ca-i tai povestea de noapte-buna drept pedeapsa, am consimtit totusi sa ma inghesui cu el in patutul de 1.30 m, in compensatie. cit m-a pupat pe toata fata pina a adormit nu m-a pupat niciodata, era fericit, fara cuvinte, ca nu am pus la inima. azi la un moment dat, in loc sa spuna "e o idee proasta", s-a cenzurat singur si a spus "e o idee p... nu prea buna".
de vreo 2 saptamini imi spune mai des pe nume, decit "mami". si sotului, dar mai putin. pe mine ii place sa ma strige pe nume, iar daca nu raspund, insista. si acasa, si in public. nu i-am cerut eu asta, dar nici nu am de gind sa-l "corectez". cum vrea el, nu simt o raceala, doar are o atitudine.
am constatat ca daca ma rastesc la el sau il amenint, nu obtin decit un efect amplificat al actiunii mele. ma incrunt, se incrunta si el. il cert, scoate limba. poti spune "nu ai autoritate in fata lui". se poate, insa invat acum, cu el, ca vorba mea buna, tonul calm si iertarea imediata, dupa ce ii explic ce a facut si nu-mi place, toate astea au un rezultat bun. n-as fi in stare sa am atitudinea asta "crestineasca" cu altcineva. nici cu el nu reusesc mereu, dar cum spuneam, invat.

ne plac desenele animate

petru iubeste filmele de animatie. cum altfel ? si noua ne plac si le privim cu aceeasi placere ca si el. ba mai mult, acum destui ani in urma, eu insami produceam diverse mici animatii sub camera cu speranta ca imi voi gasi un stil si voi concepe ceva maret, aceea fiind si o perioada in care vizionam la greu. revenind la petru, mi-e foarte greu sa cred ca poti creste un copil in ziua de azi cu restrictii absolute la tv si pc. intuitia imi spune ca trebuie aplicata aceeasi unitate de masura ca in orice "cum" al cresterii copilului: continut-cantitate-calitate. in consecinta, de vreun an si ceva de cind l-a(m) descoperit pe wall.e, aproape zilnic (exceptie facind lunile de vara, cind petrecem mai mult timp afara) la noi se da in general cite un pixar. ocazional se mai vizioneaza si alte desene animate, boom hop care e un program tv dedicat copiilor prescolari, destul de bunicel si destul de educativ, sau alte filmulete potrivite virstei lui. ca veni vorba, cred ca de la gradinita a venit zilele astea cu "te pucesc" (te impusc), noi neavind in arsenalul video si nici in recuzita proprie de jucarii, vreo tangenta cu armele de foc. nu va imaginati ca avem o videoteca atit de completa de filme de animatie, dar stiti cum sint copiii, cind le place ceva fac obsesie. asa ca cere zile si zile in sir acelasi desen animat si refuza alte episoade chiar si din aceeasi serie, cum ar fi ice age 3:"vreau sid si dinozaurii, nu alta poveste, nu alta varianta!". si au fost wall.e, compania monstrilor, madagascar, ice age, iar acum ne amuzam cu "desenul cu moșiuleț" (up) si cars. poate nu sint chiar pentru virsta lui, insa cele disney classics mi se par destul de gay pentru un baiat, si nici nu-l atrag. insa au fost si filme pe care, dupa citeva cadre, le-am interzis.
dintre cele "recomandate virstei", preferate:
tao shu baietelul razboinicharry si galeata cu dinozauri