e ceva acolo

azi-noapte am nascut inca o data, in vis. a fost o experienta sublima si simpla si intensa. nu stiu daca visul sau nasterea in sine, o senzatie atit de reala, o impresie atit de puternica, m-am gindit toata ziua la asta. era ca si cum as fi trait pe bune, ca si visele in care ma visez barbat. mi s-a intimplat nu o data sa ma visez barbat, era atit de cum ar trebui sa fie real, si faceam dragoste cu o femeie. de fapt nu a fost un vis, sint convinsa, ci o amintire din alta viata. azi-noapte se facea ca nasc acasa. desi petru nu era prezent nicaieri in vis, nu era vorba despre nasterea lui. era o a 2-a nastere, pentru ca faceam comparatia mereu cu prima, cu nasterea lui. nu mai stiu cine erau persoanele care ma asistau/ajutau, insa eram pe o masa, deloc tare, si era o lumina calda de la luminari, exact cum ar trebui sa fie. il expulzasem si nu ma durea nimic, simteam doar o mare fericire. apoi una dintre cele 2 persoane a sters ghemotocul si mi l-a pus pe piept. in secventa urmatoare o alaptam deja (era fata) si constatam ce usor imi vine sa fac asta, avind deja experienta de la primul copil. sentimentul de siguranta si incredere in actiunile mele, pe care-l aveam in vis, nu se compara cu nimic din ceea ce am experimentat in viata reala, dupa nastere. nu stiu daca mamele simt intocmai asta, la al doilea copil, dar visul era foarte incurajator.
sint multe influente externe care m-ar fi putut conduce spre visul asta. se apropie aniversarea de 3 ani a lui petru si incep sa rememorez pasii facuti atunci. s-a discutat recent la o petrecere despre "necesitatea" fratilor (ca de obicei, persoane cu un singur copil-mare te sfatuiesc mereu sa mai faci unul ca "trebuie", chiar daca tu esti departe de-a simti nevoia asta). incepe sa apara in jurul meu un nou val de bebelusi. mi s-a deschis Brazelton in mina la capitolul "distanta intre copii" (virsta "potrivita" intre frati). poate natura incepe sa stringa latul in jurul meu, nu stiu.
ideea e ca ma agaseaza, am mai spus-o, si nu stiu cum sa fac sa evit discutiile insipide, mai ales la serviciu intre 2 lifturi, despre "trebuie sa mai faci un copil". daca spun "nu acum, mai tirziu" aud "dar ce sa mai astepti, acum cit esti tinara". orice as spune, societatea nu e multumita. nu pot sa ma uit cu drag la un bebelus ca mi se spune "mai fa si tu unul". nu pot sa felicit in public o mama pentru 2 sau 3 copii, ca trebuie sa aud si-un "nu-i urmezi exemplul?". daca e sa facem, o sa facem, pina una alta e o chestiune intima, rabdare (din fericire semicunoscutii care se baga in seama nu citesc pe-aici)! mai ales ca am si-un nume de fata secret, pe care sper sa am ocazia sa-l folosesc (daca ii va placea nurorii! lol:). deocamdata imi consum experientele in vis si e foarte bine.

fetișuri inocente

când auzeam, înainte să am copil, adulți povestind de fetișurile lor din copilarie - jucării de pluș, păturele sau eu mai știu ce, puneam eticheta ignoranței ”lipsă de afecțiune”. eu nu-mi amintesc să fi avut ceva de genul asta și cred că mă simțeam foarte stabilă emoțional și într-un fel superioară, în discuție. când soțul îmi povestea de pledulețul lui cu chitărușă, cu care adormea, mă gândeam cu oarecare compasiune la copilăria lui. și uite cum, fără să fie privat de vreo tandrețe, copilul nostru, de pe la 7-8 luni, îi moștenește ”plăcerea”. petru are un obiect-fetiș, fără de care nu poate sa adoarmă, indiferent de loc și anotimp: o păturica din fleece, cu un colțișor mai gros, pe care îl caută până dă de el, și-l ține strâns în mânuță la culcare. ”pătu-pita” (primul cuvânt lung pe care l-a învățat) și ”cococ” au devenit în timp ”paturica” și ”cosiciorul mare”. interesant este că n-a cerut păturica și la gradiniță, adică nici prin cap nu i-a trecut că ar putea veni cu păturica de acasă, și își face somnul de prânz fără ea. acasă însă nu vrea să coboare din pat fără păturică, îi e greu să se despartă de ea dimineața și uneori o mai poartă o vreme în brațe, chiar și după micul dejun. ne e greu s-o spălăm, facem eforturi să o uscăm rapid, copilul crește și ea va rămâne mică, deci multe motive să ne agităm să mai achiziționăm o copie identică, eventual mai mare. nu știu cât il va ține afecțiunea asta pentru păturică, însă nu am de gând să intervin în vreun fel. nu mi se pare ceva nociv, și din ce-am citit, nici celor mai ”puericulți” decât mine.