seara în care cel mai bun tovarăș de drum (singurul reper statornic) a fost nămetele din dreapta

daca te-ai juca un pic de-a demiurgul si ai spune: ce obstacol sa-i arunc in cale acestei femei, sa-i testam nervii si determinarea de a-si continua drumul in suburbie?

intuneric? nu-i suficient. intuneric si zapada? subtire. intuneric, zapada si polei? mai merge. intuneric, zapada, polei, gropi in asfalt imposibil de evitat? hm... interesant, derapajele devin spectaculoase . dar ce-ai zice de niste ceata? cernem putina la inceput, apoi varsam toata punga. deci intuneric, zapada, polei, gropi si ceata. parca lipseste ceva. o faza lunga din spate. (de ce sa zica soferul din spate sar'mina ca nu e el spargatorul de ceata, daca tot e a 2-a masina si nu munceste nimic, macar sa se remarce prin taria farurilor.) acum tabloul e aproape complet. mai lipsea petru, in masina, extaziindu-se de cit de "amuzanta este ceata" si punind o mie de intrebari pe minut.

omul (post)modern nu poate trăi fără poveste

-mă gândeam la tot spațiul ăla, dacă e folosit cum trebuie. ce utilitate are? pe cine interesează de fapt?
-nici eu nu sint o pasionată a tradițiilor, dar cred că e important să existe un loc care să le conserve. să vezi cum trăiau strămoșii noștri, ce obiecte foloseau, ce-i interesa, să le cunoști simplitatea...
-sărăcia poate...
-sărăcia... ce contează. erau bogați spiritual. eu îmi dau seama în locuri din astea că viața noastră include multe inutilități.
-dar cine vine la un muzeu de genul ăsta ?
-turiști, cercetători, elevi, oameni obișnuiți. cei care vin și la muzeul satului. nu știu, s-o întrebăm pe simina. pe tine nu te interesează să vezi cum se trăia pe vremuri ? obiectele de anticariat nu-ți plac ?
-nu știu, nu mă atinge. mai degrabă m-ar interesa un muzeu al comunismului, am luat parte la asta și vreau să știu mai multe. anticariatele sint altceva.
-dar când vezi filme, cum ar fi Ion sau Moromeții, și apoi vezi în realitate obiecte, costume, case din vremea aia, nu ți se pare interesant ?
-ba da, cred că asta e. modul în care sint prezentate nu mă atrage. sint obiecte de muzeu, reci, la distanță, prost luminate. ar trebui să fie interactive sau însuflețite. proiecții, ambianțe sonore. oamenii vor reality-show-uri. ar trebui gândit altfel, măcar în unele secțiuni. ar trebui chemați voluntari să trăiască în muzeu, studenți la actorie. eu mi-aș sacrifica 2 ore in w-end să mă duc să locuiesc în casa aia. tai lemne, fac focul. tu faci pâîne pe sobă, petru se joacă cu o jucărie făcută de mine. am purta niște costume din vremea aia și am face mici acțiuni. ar fi mișto.
-mi se pare bună ideea, dar nu știu dacă sînt bani pentru asta. cum să faci focul în muzeu ?
-se poate adapta un sistem. eu cred că ar veni mai multă lume, ar fi mai interesant. și ai rămâne cu ceva, pe bune.

cam așa a decurs discuția vineri târziu, în noapte, între mine și soț (doi fanteziști, ca să nu zic diletanți), în urma impresiilor produse de prima vizită în familie la muzeul mțr, la invitația siminei. mi-a plăcut ideea ei, un fel de interactivitate și asta. recunosc însă că și mai mult m-ar seduce ideea soțului, să văd mici mostre de viață live, pe lângă (în locul) vitrinele sobre și să miroasă a pâine pe vatră într-un muzeu al țăranului. nu știu însă dacă logistic și tehnic ar fi posibil așa ceva. unde mai pui că petru, când a auzit că mergem la muzeu, a exclamat ”ce bine, și o să mâncăm covrigi!” și nu ne-a slăbit din asta toată seara, chiar și după ce am plecat. nu știu în ce desen animat a văzut asta, dar e clar că în alte părți se primesc/cumpără covrigi la muzeu. acum, dacă mă mai gândesc, cred că o modalitate prin care s-ar face mai ușor cunoscute poveștile din spatele obiectelor, chiar așa cum sint ele prezentate, ar fi de ajuns (pentru mine).
și iarăși petru: uite, mami, o căciuliță de pisică !

să mori rănit din dragoste de gheață

aș fi spus ca arșita topește creierul oamenilor (de pe stradă), dar nici efectul gerului nu e mai prejos. nu știu cine e vinovat în vremurile astea de nesăbuința cu care circulă mulți oameni, fie ei pietoni sau conducători auto: gradele minus, criza financiară, vaccinul contra ah1n1, teoria conspirației, lady gaga, alimentația, trăscăul. ca sa nu bat câmpii aiurea, câteva mici exemple, că-i târziu:

-o dacie veche (o vechitură de dacie, cum spune petru) trăgea, la ceas de seară, o sanie legată cu sfoară de bara din spate. pe sanie ar fi trebuit să fie 2 persoane, eu le-am surprins într-o pauză, când se adunau de prin zăpadă, în urma unei coliziuni cu oarece dâmburi, decât.

-pietonii se aruncă să traverseze, pe treceri sau nu, fără să ia în calcul faptul că tu s-ar putea să derapezi cu mașina când frânezi și fără să-ți acorde timpul să te oprești în siguranță în fața lor. de două ori era să mă proptesc în mormanul de zăpadă (asta în cazul fericit) aflându-mă în astfel de situație. similar, ieri dimineață, am văzut cum un tir venind din contra-sens a frânat în ultima clipă să dea voie unor pietoni, și în câteva clipe o cascadă de bucățoaie uriașe de gheață s-a prăbușit de sus, de pe cabină, pe lângă ei. doi pași mai lipseau ca tărtacuțele cutezătorilor pietoni să se dea de-a dura pe asfaltul înghețat, secerate de satârele în viteză.

doza de absurd a sfirsitului de saptamina

dau sa intru intr-un magazin maga image, vineri dupa-amiaza. fac citiva pasi in magazin si observ ca unde ar fi trebuit sa fie stivele de cosuri, la intrare, in dreapta, e curat ca-n palma. scanez un pic zona si privirea mi se izbeste de cozile imense care sufocau casele. ok, ma intorc pe calciie si dau sa ies. din 2 pasi ajunsesem in dreptul usilor de la intrare cind am auzit si vazut ca cineva ma striga si da din miini disperat. domnisoara, domnisoara! ma apela agentul (gaozarul) de paza. ma uit la el intrebatoare si-mi explica agitat, dindu-si importanta, ca trebuie sa intru in magazin ca sa ies pe la una din case. imi venea sa rid isteric si m-am uitat la el sa vad daca are un simt al umorului iesit din comun sau pur si simplu e idiot. importanta cu care se chinuia sa-si impuna regula, de la distanta, m-a facut sa optez pt a doua varianta. asa ca m-am apucat sa-i explic idiotului, stind in usa, ca-i aiurea sa ma puna sa intru prin magazin doar ca sa ies, cind eu ma aflam practic la intrare. insa el insista si aproape ca devenise agresiv in miscarile bratelor, mai ales ca ii sarise in ajutor si colegul lui, care-i intarea atitudinea. neavind de ales, am abandonat lectia de logica si am pasit in afara, in aerul imaculat de inghetat, facindu-le delicat cu mina. e greu de descris mixul de sentimente care ma incerca, situatiile astea, atit de familiare tuturor, au farmec daca le traiesti, nu daca le povestesti.

culoarea zilei

raspuns pt deleea via dedi.
fetelor, bagam si-o leapsa ? dna3 ?

eroul nostru

iata ce-mi trimite soțu' pe email

last 24hrs

am primit-o acum, de ziua mea. pentru ca aveam o idee despre ce-i vorba, am crezut ca va mai trece un timp pina o sa fiu in stare sa ma apropii de o asemenea poveste, in care pe deasupra mai e implicat si un baietel. ca orice mama care se respecta, sint sfarimata emotional cind vine vorba de sfirsitul vietii-lumii, copii sau animale in suferinta. imi amintesc ca desi nu aveam o iubire prea mare pt will smith, dimpotriva, m-a marcat profund I am legend si m-a bintuit citeva zile, fiind si primul film al post-apocalipsei pe care l-am vazut imediat dupa ce am nascut. dupa ce apare un copil in viata ta percepi dintr-o data fragilitatea lumii in care traiesti, iar orice teorie potrivit careia lumea s-ar autodistruge fara speranta, nu ti se mai pare fictiune.

si acum cartea asta, de care m-am apucat cu o curiozitate care ma gidila pe degete. am devorat-o in ultimele 24 de ore, intre treburile casnice si indatoririle de mama. cele profesionale le-am aminat, nu m-am putut concentra asupra lor. nu stiu daca voi vedea filmul, daca are rost. am vizualizat mental fiecare cadru, intreg filmul mi s-a desfasurat in spatele ochilor. i-am auzit coloana sonora, i-am simtit mirosul. cartea e scrisa intr-un stil atit de vizual, cinematografic, incit e greu sa nu vezi totul. m-am tinut tare, insa la pag 210 cu greu mai vedem ceva. am numarat infrigurata foile, inca 5 si gata. mai greu a fost, pe parcursul zilei, sa las cartea din mina si sa ma ocup de petru. sa-l hranesc, sa-i tin companie. eram (sint) locuita de aceasta poveste si orice gest pe care il faceam mi se parea foarte incarcat de semnificatii.

fabula(ția) unei nopți de iarnă

2 prieteni se jucau într-o seara, cel mare în vizită la cel mic. părea că și-au împărțit cu diplomație spațiul și jucăriile...

...când, din senin, a izbucnit conflictul. hmm, nu chiar din senin. cel mare n-a respectat regula și a vrut sa se mai dea o tură cu mașinuța albastră. cel mic, foarte șmecher, a abandonat imediat disputa și a dispărut în camera oamenilor mari. oare ce vrea să facă ?mrrrau... mrrrau... acum e bine ? imi mai iei mașinuta ?
oh, nu! în brațe la mămica mea... numai eu sint de vina...cred că mă place, uite ce lipicios e !
el... un parșiv... iar ei... ei... niste trădători...mama, vazindu-și puiul că suferă ca un cațel abandonat, îl chemă sub pretextul că vrea să-i dea să pape...

și-i explică, pe înțelesul lui, că nu trebuie să se simtă exclus atunci când ea ține în brațe un alt copil. fericit că mama îl hrănește, dar și pentru că și-a recăpătat poziția, băiețelul mare a și uitat conflictul...

mai ales că cel mic fusese între timp schimbat în pijamale și îl aștepta pătuțul.
acum, că am rămas singur și am și mâncat tot, înapoi la jucării ! epilogmorala: lucrurile nu sint niciodată ceea ce par a fi. pentru memoria colectivă, să se consemneze că povestea reală n-are nicio legătură cu cea prezentată aici.

p.s. 1. continuarea o vedeti la pescarusu. 2. fotografii executate de dedi

discutii libere (5)

imi place cum se poarta petru cu animalele, in special cu hana, pisica (mea) lui. chiar daca uneori vrea sa-i dea sa manince, sa bea sau s-o ia in brate impotriva vointei ei, nu o agreseaza si nu prezinta semne de rea-vointa. deseori isi baga fata in blana ei pufoasa si o pupa, fara sa fi vazut la mine gestul asta. intre timp, ne mai surprinde cu diferite expresii:

”mami, zapada alunecă, ca săpunul !”
*
într-o seară ștergeam pe hol cu mopul. vine linga mine si mă indeamna: ”pune mai mult suflet, fato!”
*
în altă seară, făceam ceva la calculatorul mare, la care sta de obicei soțul. petru îl cheamă în grabă:”haide, tati, vino, e un dumnezeu la calculatorul tău”.
*
m-a chemat sa-mi arate ca pisica a facut pe jos, in baie: "caca de pe jos e ca sigla de renault"
*
el: ”și cum o chema pe fetiță?”
eu: ”scufița roșie”
el:”și cum se numea căciula, pălăria ei ?”
eu:”scufiță”
el: ”tot scufiță? nici vorbă. vreau povestea cu Jack (și vrejul de fasole)”

de ziua lui cuza

am mai scos eu si cu alte ocazii salata la inaintare, a mai prezentat-o de curind si dna3 aici si aici, si acum e iarasi rindul meu cu ceva tematic, realizat insa in mare graba, cu consumatori veniti de departe si foarte infometati la usa:
salata de 24 ianuariesi cea din 23 ianuariesi sa nu uitam totusi ca pe linga ziua unirii am mai sarbatorit si altceva, n-om fi noi chiar asa de patrioti
simbata si duminica, 2 zile pline cu toti cei care si-au dorit sa fie in preajma mea la aniversare si au infruntat gerul crunt sa iasa din casa, chiar si fara masina (si-or mai fi fost si alte obstacole, si-or mai fi fost si altii care n-au ajuns - vor mai fi ocazii, trebuie doar sa vrem) : va multumesc tuturor. au fost 2 zile frumoase, cu oameni dragi, mincare buna, bautura destula, muzica in surdina, chiraiala de copilasi, bbq la minus 10, cadouri frumoase, jocuri de societate, lene si bisericute.