postare de revenire

oficial, m-am intors pe blog. absenta mea se datoreste si faptului ca in ultimul timp mi-am implinit si rezolvat dilemele mamicesti intr-un grup de mame pe facebook, si in lipsa acestora, ce ramine pe linga e atit de acaparat de actiunile zilnice, incit pare desuet de a mai fi consemnat ulterior. totodata, e un anume colt de blogosfera care a luat-o un pic razna si pare mereu pus pe harță incit mi s-a taiat cheful sa ma mai expun pe-aici. ma gindeam destul de serios sa-mi fac un site de alte 'chestii' pe linga parenting, insa pina o sa concretizez aceasta idee trebuie sa-mi dezmortesc un pic degetele. pe unde mai sint cititorii mei, oare ?:)

ale naibii ciori

intr-o dimineata geroasa, 5 minute de incalzire. un ceai sau...

niste restante din cauza zapezii care atirna greu pe cablul de net (2)

eu, in singurul profil de onoare facut de un om de onoare







dovezi ale prezentei mele la talciocul # 2 , unde desi am fost singura pina la urma, am petrecut citeva ore in companii una mai placuta ca alta

consemnari la vremea lor aici si aici

intrebari intrebatoare

1.de ce (naiba) se blocheaza in asemenea hal tot orasul cu masini cind ploua ?
2.e nasol daca ma dau noaptea cu crema de faţă pt zi ?
3.de ce mobila se curata mai bine cu detergent de geamuri iar incaltamintea cu servetele pt bebelusi ?
4.de ce rochiile tricotate arata bine doar pe manechin, in revista si vitrine, iar pe corp se transforma in niste burlane lalii cu burti, funduri lasate, cotiere, cozi si ciuciuleti ?
5.de ce absorbantele din cutii sint in numar de 18 sau 20 ?

woman as a cow

au trecut 3 luni de cind am intarcat copilul si mirare! laptele e inca acolo. ma intreb inca o data, mai apasat, cum o fi aia cu "n-am alaptat x zile si mi-am pierdut laptele" ? oare chiar se intimpla si sint eu mai cu mot ? sau e doar o impresie ? oricum, nu ma asteptam la asta.

despre mentorship

m-am intilnit recent cu sefu' nr.2 in lift, cel care taie si spinzura de fapt, si caruia toti ii stiu puterea (spatele). ne stim din alte vremuri, cind el nu era un factor decident la nivelul asta. si deci luam liftul de la parter, eu pina la 8, el pina la 11. ce sa-l intreb ? ma gindesc, acum e momentul sa-mi spun pasul, cine stie cind il mai prind. il vazusem cum e imbracat, in maieu, pardon, tricou fara mineci "de vara" si pantaloni subtiri, "de vara", cu multe buzunare, ridicati peste burta. nu prezenta imaginea unei persoane pe care ai vrea s-o intrebi lucruri existentiale. si sa nu va fac impresia unei superficiale care judeca (doar) dupa imbracaminte, nu aveam niciun chef sa stau de vorba cu el din alte motive. primul, si cel mai important, e ca am depasit stadiul in care credeam ca avintul, ambitia, pregatirea profesionala si dragul de meserie sint suficiente ca eu sa pot aduce o innoire de mentalitate, sens si limbaj vizual, la locul de munca. venisem aici, la stat, cind toti colegii mei si prieteni buni se dusesera pe la firme sau au ramas freelanceri, gindindu-ma ca trebuie sa vina cineva tinar si scolit si sa aduca noul si aici. cum spuneam, o intreaga serie de circumstante pe care nu le voi dezbate aici, m-a facut sa uit gindul asta, si in mod cert asa au mai patit si altii. nu m-am blazat la nivelul meu, dar am inteles clar ca aici nu se doreste o revolutie stilistica la nivelul general. si ca sa inchid paranteza, meditam in lift la situatia mea, de angajat care nu are nicio nemultumire de dezbatut "in private" cu seful al mare, si numaram etajele. probabil ca se gindea si el la ceva, de vreme ce a spart linistea: "tot cu dansul?" ma intreaba din senin. "da, da..." raspund sec."si... merge?"zice el. merge dansul, ma bufneste risul in gind. si apoi raspund ceva, ce n-ar fi trebuit, in conditiile in care criza ne-a bagat bugetele si salariile in pamint iar oamenii nu mai au chef de nimic. "merge, de ce n-ar merge. criza sporeste creativitatea oamenilor" si s-a facut et 8 si am coborit. nu stiu daca i-am dat idei, daca remarca mea total deplasata are vreo consecinta, insa aceasta intilnire neprevazuta mi-a subliniat inca o data, cu marker gros, lucrul care imi lipseste cel mai mult in cariera. nu am un mentor aici, nu am o persoana situata deasupra mea la nivel profesional, pe care s-o admir, s-o recunosc, careia sa-i cer parerea, care sa-mi ceara solutii, sa urmareasca ce fac, cum fac. sa-mi ceara mai mult, sa ma autodepasesc, nu sa ma reciclez, sa-mi fac mereu tuning la motoare, nu sa merg subturat. sint sigura ca sefii mei au cultura, au vazut mai multe piese de teatru si concerte simfonice, au relatii inalte si au citit mai multe carti decit mine. dar nu au cunostintele profesionale necesare mie, sau cu vorbe de auto-suficienta, nu stiu mai mult ca mine acolo unde ne doare, adica unde se vede si conteaza in primul rind. nestiind ei, nici nu au pretentii, nici nu recunosc diferenta de calitate, totul se inlantuie. deci imi lipseste un mentor, da, dar si un ucenic, un tinar obraznic si inteligent care sa ma forteze sa stiu raspunsul inainte sa termine de formulat intrebarea.

as putea spune ca nu-mi plac complimentele

dar de fapt nu stiu sa primesc complimente. mi-e greu sa spun "multumesc", mai ales ca multe mi se par cam gratuite. poate doar mi se par, pentru ca sint o persoana pretentioasa, si din punctul meu de vedere obiectul caruia i se atribuie complimentul e deseori supraapreciat sau pur si simplu scopul lui nu e sa fie remarcat. unde lucrez, ma enerveaza la culme complimentele prin lifturi, pe holuri, complimente de plictiseala sau de politete, adresate in general aspectului fizic, bijuteriilor, pantofilor. aproape ca e un obicei. nu stiu cum sa ma fofilez in lift, sa nu ma intilnesc cu cineva care sa faca vreo remarca asupra unui obiect pe care-l port (poate de asta si evit sa port lucruri iesite din comun:). as putea spune ca sint antisociala, nu ? ce draga, e rau sa schimbi complimente, sa interactionezi cu lumea, ce te costa ? multe femei profita ca sa obtina mici avantaje, mai ales cind primesc complimente de la barbati. isi dau ochii peste cap, rid intr-un anume fel si obtin mici servicii la pachet cu complimentele. pe mine ma incomodeaza foarte tare ipostaza de femeie complimentata, atunci cind e cazul, mai ales intr-un anturaj masculin. sa fim seriosi, masculii nu pot fi obiectivi.
de cind cu petru m-am mai schimbat, in sensul ca incerc sa accept oarecum complimentele adresate lui. dar nu le cer niciodata. mi-e nu-stiu-cum, de cele mai multe ori, sa pun pur si simplu poze pe blog cu el, fara sa fi facut ceva iesit din comun. v-am mai spus asta. nu e ca si cum "stiu ca am un copil frumos, bagati complimentele", e doar "oricum ar fi el, pentru mine e extraordinar si atit".
si viceversa e valabil. atunci cind fac un compliment, inseamna ca vreau sa-l fac. parca am dintii inclestati cind se cer complimente din politete, sau de socializare. nu-mi vine. cel mai mult ma enerveaza aprecierile legate de greutate. nu pot sa le zic oamenilor, eu stiu, poate doar celor foarte apropiati, daca au slabit sau s-au ingrasat. asta implica o analiza anterioara amanuntita: "vai draga, ce ai slabit" s-ar traduce cu ma miram cit de grasa erai, sau "parca te-ai mai ingrasat" (esti delasatoare) urmat de "dar iti vine bine". c'mon ! plus ca e si foarte usor sa gresesti, poate oamenii sint bolnavi, sau sufera, sau au probleme. eu cred ca atunci cind cineva cere o parere, nu neaparat un compliment, lasa sa se vada lucrul asta. cred ca e foarte usor sa faci gafe vrind doar sa fii politicos, sau foarte sociabil.

daca n-ar fi, nu s-ar povesti

daca miercuri nu s-ar fi stricat masina sotului, acum am fi fost in drum spre mare. prea m-am laudat la toata lumea ca mergem cu petru la mare in w-end si uite, nu s-a legat. daca aseara n-as fi trintit din greseala pe jos (spart in mii de aschii) o frumoasa (scumpa) tava din vitroceramica alba, in timp ce incercam sa scot un pandispan (fierbinte) cu visine, copilul nu s-ar fi balacit nesupravegheat in baltile (noroiul) de la aspersoare si acum nu i-ar fi curs nasul care-a degenerat in tuse, evident.
uitam ca viata nu inseamna numai sa fii vesel si fericit, inseamna sa se mai intimple si lucruri naspa, iar apoi facem tragedii existentiale din ele.

cind cele 3 ceasuri rele de marti se continua si miercuri, insa nu va alarmati, caci raul nu a fost atit de rau pe cit ar fi putut sa fie

ieri a fost prima zi de gadinita dupa o vacanta de aproape 3 saptamini, in care, in afara de niste zile cu viroza, s-au intimplat numai lucruri distractive pt copilul nostru. stiti sentimentul acela al intoarcerii in timp ? experimentez iarasi sentimentele inscrierii la gradinita, de asta-toamna. insa acum e mai rau, pentru ca petru intelege mai bine ce i se intimpla. un fel de plins cum nu am vazut niciodata, cu inec, pina la voma, saliva, frison, combinat cu agatat de haine si implorari sfisietoare printre sughituri "mami, avas(afara)","mami, acac(acasa)","mami, noi","mami, podo nu p(l)ace popii(copii)", "maaaa-miiii"etc. si eterna mea dilema, printre intepaturi in inima:"sa-l las, ca va trebui sa se obisnuiasca","sa-l iau, dar mai tirziu nu va fi mai rau?". cred ca totusi contribuie la disperare si absenta educatoarelui lui, a carei revenire din concediu in data de 20 iulie e a.m.r.-ul familiei noastre. nu e ea cea mai mai cea, dar macar il cunoaste cit de cit. l-am lasat acolo cu chiu cu vai vreo 3 ore, iar cind m-am dus sa-l iau era vesel si abia a plecat de la gradinita. dintr-o data i s-au parut interesante toate jucariile din curte, nu se mai desprindea de ele. se putea mult mai rau, nu? sa-l gasesc nefericit si plingind, de exemplu.
asa, dupa ce am luat copilasul am intrat intr-un supermarket. si cum abia urcasem noi la etaj, am aflat ca a picat curentul pe jumatate de magazin, inclusiv partea cu liftul. la coborire, am analizat situatia, am dat copilul jos de pe cos, l-am rugat sa coboare frumusel pe scari tinindu-se de balustrada, in timp ce mami a apucat gospodareste caruciorul si asa am ajuns nevatamati pina jos, acompaniati de strigatele infundate ale celor ce ramasesera blocati in lift. puteam fi si noi acolo.
cind am iesit din magazin, pentru ca masina era la oarece distanta si eu eram deja obosita de la carat carutul pe scari, am chemat un puradel-cersetor din ala care atirna pe la magazine sa vina cu mine si sa-i dau carutul inapoi. recunoscator, a inceput sa ma ajute sa descarc cumparaturile. printre ele, si portofelul (cu toate actele posibile). i-am privit ingrijorata mina care a apucat sacosa de linga. am incercat sa-l indepartez, insa el l-a apucat pe petru, sa mi-l dea. m-am gindit rapid: daca vrea sa mi-l dea pe petru in brate, ca eu sa fiu ocupata in timp ce el imi insfaca portofelul si fuge? as fi inghetat timpul citeva secunde. nu stiu cum s-a intimplat ca in timp ce-l manevram pe petru, mi-a dat tot el si sacosica de la farmacie in care statea infipt la vedere portofelul, fara sa aiba intentia sa mi-l subtilizeze. sau poate i-a trecut prin cap, dar cine stie de ce nu a facut-o. l-am rasplatit cu niste maruntis, si inca marcata de ce mi s-ar fi putut intimpla, m-am aruncat in masina. eram blocata de o duba care descarca medicamente, insa am fost ingaduitoare pentru ca nu, si Cerul fusese cu mine mai devreme. dupa vreo 5-7 min de aranjat centura, animat copilul, baut apa si alte indeletniciri marunte in masina, am inceput sa-mi pierd rabdarea, mai ales ca soferul dubei din spate nu mai descarca demult si nu dadea semne ca s-ar deranja sa se care, ci isi aranja si el pe acolo niste hirtii, bea apa, se stergea de transpiratie, etc. am inceput sa-l stimulez acustic, usurel, sa se miste naibii de-acolo ca vreau sa ies. dupa inca vreo 2 minute m-am pus in miscare, multumita totusi ca am avut norocul ca soferul dubei sa fie la masina, si nu in magazin, la cumparaturi.
aproape de casa, prin buftea, unul din fata mea vireaza subit la stinga si frinez, cobor intr-a 2-a si cred ca nu apas bine ambreiajul astfel incit mi se blocheaza frina si-mi moare masina, in miscare (cred ca e un defect recent al masinii, mi s-a mai intimplat de vreao 3 ori, asa ca nu m-am speriat prea tare). am pus avariile, am tras de volan cit mai pe dreapta si am lasat masina sa mearga din inertie, tot mai lent, pina cind s-a oprit. slava-domnului ca nu s-a bagat nimeni in fata mea, ca frina ioc! sau slava-domnului ca nu a pus altul frina in fata mea, ca m-as fi oprit fix in el. nu-i de gluma, stiu ca trebuie sa ajung cu masina in service sa vedem care-i treaba.

astazi, miercuri, am plecat de acasa cu indicatorul de benzina pe linia rosie. data fiind ziua de ieri, nu m-am mai oprit sa-mi pun benzina, eram dornica sa ajung odata acasa. aveam 2 optiuni: benzinaria la 2 km, pe drumul cu 5 min mai lung, sau benzinaria la 10 km, pe drumul cu 5 min mai scurt. am ales drumul mai scurt, ca mai am ceva rezerve din cite stiu, sub rosu. am ajuns pe la mijlocul drumului, si...drum blocat pt asfaltare. ma bucur ca scurtatura mea cu gropi, drum de carute, se asfalteaza, dar totusi? ocol de cel putin 5 km. pe masura ce ma indepartam de point of interes, am inceput sa ma alarmez ("sa vezi ce-mi face sotu' daca fac pana prostului prin cimp"). intre timp ma gindeam: "ce simptome sint cind ramii fara benzina? se aude asa, ca si cum ai trage cu paiul ultimele ramasite de suc din pahar, sau se opreste masina brusc? cum o fi mai bine, sa merg cu 100 sa ajung mai repede, sau sa merg constant cu 40 sa nu consum mult ?" benzinaria spre care mergeam e dupa un pod." daca se opreste masina cind sint in urcare?" mi se parea ca masina incepe sa tremure." daca se opreste sus, ii dau drumul la vale asa, fara benzina."
am ajuns cu bine la benzinarie. in timp ce coboram podul, m-am gindit: "ce-ar fi sa mai merg citiva km, pina la urmatoare benzinarie, de linga gradinita?" indicatorul spunea 410 km si am bagat vreo 22,5l. deci mai aveam pina la 30l, cit scrie pe talon (chiar mai aveam, sint uimita, acum m-am uitat, eu credeam ca scrie 25!dar n-as risca totusi...).
ajunsi la gradinita, aceeasi jale ca ieri. ce mult am scris! gata, ma duc sa-mi iau copilul.