tensiuni (sau hai sa ne mai punem niste etichete)

traim vremuri intense, dar destul de interesante (daca stii ce sa faci cu ele). din pacate realitatea e destul de greu de imblinzit si nu oricine are forta si justificarea s-o faca. din pacate observ o lehamite si o lipsa de chef generala care, mai devreme sau mai tirziu, se transforma ori in nepasare, ori in agresivitate. sau in alte extreme. calea de mijloc e foarte greu de gasit. in comunicare, e ideal sa ne intilnim undeva la mijoc. e normal, dar normalitatea a ajuns un esec. normalitatea se confunda pentru prea multi cu rutina, blegeala, comoditatea, obedienta, pupincurismul. asa cum normalitatea mea pentru altii e rebeliune, extremism, intransigenta, aroganta. nu o data m-am confruntat cu etichetele astea, mi se intimpla mai des in vremurile premamicesti. insa acum iar am auzit ca se pling oamenii de mine ca cer prea mult, ca sint nemultumita, nervoasa, ca le e teama ca le sar la beregata. e mai simplu sa dea vina pe mine decit pe propria lor incompetenta. daca sint serioasa, inseamna ca sint suparata. daca sint corecta, inseamna ca sint nazista. daca vreau sa iasa lucrurile bine si de calitate, inseamna ca cer prea mult. si nici macar nu mi-am propus sa fiu asa... asta ma face sa ma intreb oare ce se va intimpla cind o sa-mi propun sa fiu o exigenta perfectionista agresiva?
cu ce fel de (etichete de) oameni m-am intilnit eu in ultimul timp? oameni care nu-si asuma provocari, oamenilor carora le place sa (le) fie caldut, nu vor sa fie deranjati din ale lor. apoi oameni care se pling mereu, ca nu le convine una sau alta, ca ei n-au diverse, ca statul nu le da. oameni irascibili, care exagereaza, care au sentimentul ca isi rezolva toate problemele injurind (si online). oameni flaminzi sa se auda si sa se vada, care sufera de lipsa de atentie sau de prea multe şefisme. oameni falsi, lacomi, lipsiti de scrupule, care nu stiu ce vor dar care transforma orice fel de relatie intr-un posibil interes. am intilnit oameni foarte diferiti, cu alte prioritati decit ale mele. ne intilnim la mijoc, sau stam fiecare in nisa noastra? intilnirea e dificila, efortul e mare de ambele parti. am observat, am comentat diverse situatii personale in mediul casnic sau familial si am trecut mai departe. nu vreau sa ma incarc cu povestile nimanui, am atitea de facut! nu port pica, nu judec, nu ma apuc sa bat apropouri. ma detasez foarte usor. pentru ca... si acum vine vestea buna. mai exista oameni a caror normalitate e foarte apropiata de normalitatea mea. exista oameni nebuni si frumosi, oameni generosi, oameni care adorm fericiti doar pentru ca le e copilul sanatos. sau pentru ca le-a reusit nu stiu ce prajitura. stiu oameni care gasesc mii de alte bucurii decit sa-si umple cosul cu de toate la supermarket. oameni care rid, in primul rind de ei insisi. oameni care se pun de-a curmezis sistemului si isi nasc copiii acasa, sau isi dau demisia din corporatie si se dedica artei sau oricaror activitati cu venituri mici si instabile. cunosc oameni care iau realitatea lor sau a celorlalti, o modeleaza creativ si o transforma in mesaj. oameni care nu se iau atit de mult si de grav in serios, care nu sint atit de preocupati de persoana lor ca si cum ar fi eterni pe acest pamint. am in jur astfel de oameni, ii stiu, exista. nu vreau sa ajung nicaieri cu textul asta, nu vreau sa trag nicio concluzie. concluzia e a fiecaruia.

cu cit criza e mai mare, cu atit visez mai tare (2)

se ia jeff koons si bmw. ce rezulta vedeti in aceste imagini si mai multe aici. e redundant sa spun ca vreau si eu, nu ?

discutii melancolice

era toamna, ploua. conduceam, iar din spate nu se mai auzea nimic, era suspect de liniste in masina.

-petru ?

-mmm... 

-ce faci? 

-nimic.

-dormi, de ce nu mai spui nimic?

-nu dorm... muzica asta ma face trist.

ascultam massive attack. iar el avea in jur de 2 ani jumate. 

*

acum 2 seri, petru se foia fara rost prin casa.

-mami, sint trist.

-de ce, pisoi?

-vreau si eu un prieten. un frate sau ceva...

(eu stiind unde bate) - pisule, dar ti-am explicat ca nu se poate sa ai un frate mai mare sau de virsta ta. nu se poate decit sa ai unul mai mic, un bebelus, daca ar fi... sa-l inveti tu toate lucrurile, stii...

-vrei sa mergem la b. si m. sa o cerem pe malina, sa o luam la noi ? ... intervine si sotul, referindu-se la bebelusul vecinilor de vis-a-vis.

-da, haide! putem? si s-a indreptat grabit spre usa, cu ochii veseli, animat de idee.

cu cit e criza mai mare, cu atit eu visez mai tare (I)

tabi de exterior, imi doresc de foarte mult timp. modelul asta, cizmă. care plecati in japonia?

ale naibii ciori

intr-o dimineata geroasa, 5 minute de incalzire. un ceai sau...

omul (post)modern nu poate trăi fără poveste

-mă gândeam la tot spațiul ăla, dacă e folosit cum trebuie. ce utilitate are? pe cine interesează de fapt?
-nici eu nu sint o pasionată a tradițiilor, dar cred că e important să existe un loc care să le conserve. să vezi cum trăiau strămoșii noștri, ce obiecte foloseau, ce-i interesa, să le cunoști simplitatea...
-sărăcia poate...
-sărăcia... ce contează. erau bogați spiritual. eu îmi dau seama în locuri din astea că viața noastră include multe inutilități.
-dar cine vine la un muzeu de genul ăsta ?
-turiști, cercetători, elevi, oameni obișnuiți. cei care vin și la muzeul satului. nu știu, s-o întrebăm pe simina. pe tine nu te interesează să vezi cum se trăia pe vremuri ? obiectele de anticariat nu-ți plac ?
-nu știu, nu mă atinge. mai degrabă m-ar interesa un muzeu al comunismului, am luat parte la asta și vreau să știu mai multe. anticariatele sint altceva.
-dar când vezi filme, cum ar fi Ion sau Moromeții, și apoi vezi în realitate obiecte, costume, case din vremea aia, nu ți se pare interesant ?
-ba da, cred că asta e. modul în care sint prezentate nu mă atrage. sint obiecte de muzeu, reci, la distanță, prost luminate. ar trebui să fie interactive sau însuflețite. proiecții, ambianțe sonore. oamenii vor reality-show-uri. ar trebui gândit altfel, măcar în unele secțiuni. ar trebui chemați voluntari să trăiască în muzeu, studenți la actorie. eu mi-aș sacrifica 2 ore in w-end să mă duc să locuiesc în casa aia. tai lemne, fac focul. tu faci pâîne pe sobă, petru se joacă cu o jucărie făcută de mine. am purta niște costume din vremea aia și am face mici acțiuni. ar fi mișto.
-mi se pare bună ideea, dar nu știu dacă sînt bani pentru asta. cum să faci focul în muzeu ?
-se poate adapta un sistem. eu cred că ar veni mai multă lume, ar fi mai interesant. și ai rămâne cu ceva, pe bune.

cam așa a decurs discuția vineri târziu, în noapte, între mine și soț (doi fanteziști, ca să nu zic diletanți), în urma impresiilor produse de prima vizită în familie la muzeul mțr, la invitația siminei. mi-a plăcut ideea ei, un fel de interactivitate și asta. recunosc însă că și mai mult m-ar seduce ideea soțului, să văd mici mostre de viață live, pe lângă (în locul) vitrinele sobre și să miroasă a pâine pe vatră într-un muzeu al țăranului. nu știu însă dacă logistic și tehnic ar fi posibil așa ceva. unde mai pui că petru, când a auzit că mergem la muzeu, a exclamat ”ce bine, și o să mâncăm covrigi!” și nu ne-a slăbit din asta toată seara, chiar și după ce am plecat. nu știu în ce desen animat a văzut asta, dar e clar că în alte părți se primesc/cumpără covrigi la muzeu. acum, dacă mă mai gândesc, cred că o modalitate prin care s-ar face mai ușor cunoscute poveștile din spatele obiectelor, chiar așa cum sint ele prezentate, ar fi de ajuns (pentru mine).
și iarăși petru: uite, mami, o căciuliță de pisică !

doza de absurd a sfirsitului de saptamina

dau sa intru intr-un magazin maga image, vineri dupa-amiaza. fac citiva pasi in magazin si observ ca unde ar fi trebuit sa fie stivele de cosuri, la intrare, in dreapta, e curat ca-n palma. scanez un pic zona si privirea mi se izbeste de cozile imense care sufocau casele. ok, ma intorc pe calciie si dau sa ies. din 2 pasi ajunsesem in dreptul usilor de la intrare cind am auzit si vazut ca cineva ma striga si da din miini disperat. domnisoara, domnisoara! ma apela agentul (gaozarul) de paza. ma uit la el intrebatoare si-mi explica agitat, dindu-si importanta, ca trebuie sa intru in magazin ca sa ies pe la una din case. imi venea sa rid isteric si m-am uitat la el sa vad daca are un simt al umorului iesit din comun sau pur si simplu e idiot. importanta cu care se chinuia sa-si impuna regula, de la distanta, m-a facut sa optez pt a doua varianta. asa ca m-am apucat sa-i explic idiotului, stind in usa, ca-i aiurea sa ma puna sa intru prin magazin doar ca sa ies, cind eu ma aflam practic la intrare. insa el insista si aproape ca devenise agresiv in miscarile bratelor, mai ales ca ii sarise in ajutor si colegul lui, care-i intarea atitudinea. neavind de ales, am abandonat lectia de logica si am pasit in afara, in aerul imaculat de inghetat, facindu-le delicat cu mina. e greu de descris mixul de sentimente care ma incerca, situatiile astea, atit de familiare tuturor, au farmec daca le traiesti, nu daca le povestesti.

tot in gamă roz

foarte aproape de casa noastră se află Austrian Village, un cartier cochet cu case roz pal, ornamentate cu briuri de caramidă-aparentă maro inchis. treceam si azi cu mașina pe linga el, și petru îmi atrage atenția ”vezi mami casele astea roz?”, ”mhh, sint frumoase” zic eu, cu un ochi la ele și altul la drum.”dar sint de fete!”mi-a tăiat el macaroana.
ce s-a intimplat frate cu rozul ?!

nou-nout de 2010

ma plingeam mai jos, adica ieri dimineata-anul trecut, ca degeaba se face atita caz, pt ca de obicei se intra in noul an cu toate vechi. acelasi eu, tu, cu țoalele de pe noi, cu defectele noastre, cu placerile noastre, cu creditele, obligatiile, impozitele si idealurile noastre. cineva acolo sus m-a auzit si iata cum azi-noapte, la cumpana dintre ani, eu beam cocktailul meu preferat, in mod total neprogramat si bizar, pe o terasa pe malul lacului, in foc de artificii 360 grade in plin cimp. sa mai spuna cineva ca noaptea de revelion nu e magica :) deci teoria mea (nu-ti face planuri, asteapta sa vezi ce-ti ofera factorul neprevazut, gen) chiar functioneaza.

chiar daca l-am culcat pe petru la 3 a.m., cu mare efort si am avut o dupa-amiaza cam obosita, acum sint destul de ok sa-mi lansez whish-list-ul pe 2010, impulsionata si de ravasul cu pricina:
vreau mai mult.
sint decenta, atita timp cit nu vreau tot, eu zic ca e ok.
vreau mai multi.
vreau mai pline, mai fermi, mai plat, mai hidratata, mai sculptural si mai armonios.
vreau mai colorat, mai neted, mai echilibrat.
vreau mai liber, mai organic, mai animalic, mai pur, mai nepasator.
vreau mai drept, mai rapid, mai curat, mai nou.
insa vreau si mai lent, mai calm, mai departe.
vreau mai sus dar vreau si mai jos. si mai sub, si mai deasupra.
vreau mai precis si mai riguros.
si mai artistic.

si pentru ca am zis ca vreau mai mult, azi mi-am facut cont pe facebook, ma puteti gasi si acolo-insa n-o sa am timp de farmville, e clar. deci lasaaaati prietenii sa vina la mine!

rebelion sau spune-mi ce-ai in farfurie ca sa-ti spun ce sarbatoare e

eu si revelionul nu facem o pereche prea buna. delasarea mea e maxima cind vine vorba de el, de cind ma stiu. niciodata nu mi-am facut planuri marete, nu am considerat seara ca fiind magica. nu chiar niciodata, am mai spus-o, in copilarie eram normala, ma bucuram si eu de lucruri ca toata lumea. acum insa mi se pare mai misto sa sarbatoresti ceva fara motiv, cind ai chef sa faci mincare buna si s-o imparti cu oamenii dragi sau sa bei un sprit in timpul saptaminii. sa sarbatoresc ca sintem toti mai batrini cu un an, copii, parinti, bunici ? ca mai punem niste riduri in colturile ochilor, buzelor, pe frunte, sau ca ni se mai lasa sinii citiva mm ? ok, stiu, oricum trece timpul, cu sarbatoare sau fara. totusi... sa faci atita caz ? nu mai gasesti nimic in magazine, la serviciu si pe strada e pustiu (nu ca mi-ar displace pustietatea), totul amorteste ca sa se trezeasca in "noul an". stergi cu buretele si o iei de la zero ? nu. intri cu totul vechi in noul an. sa-mi spuna cineva ce e nou in noul an. totul e mai, si mai, tot mai, sa fie mai, dar nu e niciun fel de mai.

craciunul se stie, 3 zile haituti intre 2 destinatii, casele parintesti. una in sud, alta in nord, cu halta pe acasa sa hranim pisica. nu intelegem mai nimic. apoi se face blanc si vine superultramega seara de revelion, linistea dinaintea furtunii. din adolescenta am experimentat cele mai diverse moduri de-a petrece revelionul. imi amintesc cu placere de o petrecere foarte amuzanta, amuzant de puerila, de la 14 ani. apoi tot felul de extreme, de la stat acasa si vazut filme toata noaptea, la super festivism de restaurant municipal. am probat diverse, si nu am constatat nicio asemanare intre "cum intri in noul an" si ce urmeaza.

miine seara-diseara adica, stam acasa. am primit o invitatie care ne-a bucurat, am primit si innoirea ei, insa din pacate nu o putem onora, din motive de copil (stiti cum e). am facut la rindul nostru alte invitatii, insa cei cu copil prefera sa ramina acasa la ei (stiti cum e). daca e cineva care chiar nu are altceva mai bun de facut, haideti sa jucam mim si alte jocuri de societate. sintem pina acum 4 adulti si 2 copii.

petrecere frumoasa si voua!

p.s. o sa vin in cursul zilei si cu un bilant sau cu niste planuri de viitor, ma duc sa ma gindesc. noapte buna!

mici întîmplări care te fac să meditezi asupra lipsei de educație a părinților

ieri, la farmacie. o fetiță de 6-7 ani, singură, cu un bilețel în mina, se căznește să lămurească farmacista:
-pilula de...
farmacista aruncă un ochi pe bucățica de hirtie pe care fetița o ținea în mina:
-pilula de a doua zi ?
-da! spune fetița vizibil ușurată.
-să vad ce am, dacă am... spune farmacista și incepe să caute in sertare.
deja noi, cei 5-6 adulți de la cele 2 case, deveniserăm atenti și probabil fiecare incepuse să-și incropescă o părere despre nefirescul situației.
farmacista se intoarce și-i spune fetiței, pe ton de glumă:
-uite, am găsit, dar ai grijă să nu mai rămîi gravidă!
lumea rîde zgomotos.
-dar nu eu,... ingaimă fetița rușinată.
-știu, știu, am glumit.

contrariată de situație, dar mai ales de gluma nesărată a farmacistei, îi povestesc soțului întîmplarea. indignat de nesimțirea mamei, care după ce că și-a făcut de cap fără să se protejeze, n-a fost in stare să-și miște fundul și și-a trimis fetița (ma rog, exprimare nu chiar asa cenzurată:), a constatat că probabil n-are nicio greață s-o trimită și după prezervative. eu am încercat să mă gîndesc la motivul pentru care o mamă și-ar expune copilul la situația asta. știu cum e să nu ai timp, ca mamă. sa fi fost bolnavă, mă indoiesc, in situația dată. poate că mai avea un copil mic acasă, pe care nu avea cu cine să-l lase. e singurul motiv pe care l-aș accepta, cred. dar de ce nu l-a trimis pe cel cu care iși petrecuse noaptea ? poate plecase la lucru de dimineață ? nu știu. o să spuneți că sint cazuri dramatice în care parinții abuzează de copii, aici a fost ceva inofensiv. alți părinți își trimit copiii după băutură, droguri, îi vînd, cîte și mai cîte nenorociri.
cred că dacă farmacista i-ar fi spus fetiței ”uite, am găsit, dar să-i spui mamei să nu te mai trimită niciodată pe tine să cumperi asta”, ar fi fost o cu totul altă abordare a situației, și pentru cei implicați și pentru cei ce au asistat. eventual să-i fi scris și mamei un mesaj pe versoul bilețelului ei.

am facut-o ca italienii si a durat mai mult

este ca nu va plac nici voua titlurile astea de revista cu aluzii deocheate ? nici mie, dar asta e si ideea.
e vorba despre lasagna, si de data asta am zis sa fiu megaprofi, adica sa reproduc intocmai, pentru prima data, o reteta de paste barilla de pe cutie. si a fost lasagna cu bechamel, ragu, ardei copt, nucsoara, tot tacimul. si a durat muuult peste cele 80 de minute afisate pe cutie. cam toata seara am mosmondit prin bucatarie. probabil ca a 2-a oara o sa ma organizez mai rapid, deja stiu procedura. arata greoi, dar nu e. e ca la mama ei italianca, deci a meritat. unde mai pui ca am mincat din ea vreo 3 zile, ceea ce a meritat inca o data.

e de la ei