Sint treaza dimineata

Chiar sint! M-am trezit sa pregatesc copilul de scoala si sa-mi scutur blogul de praf. Acum vreo 5-6 ani, cind m-am apucat de blogareala in concediul de maternitate, ma gindeam ca peste foarte, foarte mult timp, atunci cind copilul va creste si va merge la scoala, nu voi mai putea scrie tot ce imi trece prin cap despre el, pentru ca s-ar putea sa nu ii convina sa citeasca colegii sau profesorii intimplarile lui de acasa. Uite ca am ajuns aproape de momentul asta, copilul a inceput scoala si imi dau seama ca a mai ramas putin din vremea blogarelii mele lipsita de griji - un motiv suficient de puternic incit sa spun ca pauza de blog personal a fost cam mare si am de recuperat (bine, facebook-ul si totuldespremame.ro au fost doua motive destul de puternice sa nu mai am timp si de blog).

Asadar revin aici cu o istorioara petrecuta ieri (din care vedem cit de multe avem de invatat de la copiii nostri). L-am rugat pe Petru sa stringa intr-o punga de hirtie nucile puse la uscat in balcon. Ba ca ii e foame, ba ca ii e somn, ba ca si-a lasat jocul nesupravegheat, orice pretext numai sa nu spuna ca n-are chef. Vazind ca niciun argument de tipul "toti facem cite ceva in casa" sau "fiecare membru al familiei trebuie sa isi aduca contributia la viata ei armonioasa", spre seara m-am gindit sa il abordez cu ceva mai jucaus: "Petru, sint niste nuci triste in balcon care striga ca nu vor sa mai stea insirate si ca vor sa fie puse in punga, toate la un loc. Ce zici, le ajuti sa fie impreuna?" "Da?" intreaba el indreptindu-se spre balcon. Zimbind in sinea mea ca firea lui empatica a invins, il aud citeva secunde mai tirziu "Auziti nucilor? daca sinteti asa de destepte sa vorbiti, nu mai bine sariti voi in punga si va puneti singure?" dupa care s-a intors pe calciie si s-a dus in treaba lui. Nucile au ramas mute, insa pe mine m-a bufnit risul. Touché!
Deznodamintul: Tatal lui s-a oferit sa il ajute si le-au strins impreuna.
Later edit: Nucile au fost fericite.