omul (post)modern nu poate trăi fără poveste

-mă gândeam la tot spațiul ăla, dacă e folosit cum trebuie. ce utilitate are? pe cine interesează de fapt?
-nici eu nu sint o pasionată a tradițiilor, dar cred că e important să existe un loc care să le conserve. să vezi cum trăiau strămoșii noștri, ce obiecte foloseau, ce-i interesa, să le cunoști simplitatea...
-sărăcia poate...
-sărăcia... ce contează. erau bogați spiritual. eu îmi dau seama în locuri din astea că viața noastră include multe inutilități.
-dar cine vine la un muzeu de genul ăsta ?
-turiști, cercetători, elevi, oameni obișnuiți. cei care vin și la muzeul satului. nu știu, s-o întrebăm pe simina. pe tine nu te interesează să vezi cum se trăia pe vremuri ? obiectele de anticariat nu-ți plac ?
-nu știu, nu mă atinge. mai degrabă m-ar interesa un muzeu al comunismului, am luat parte la asta și vreau să știu mai multe. anticariatele sint altceva.
-dar când vezi filme, cum ar fi Ion sau Moromeții, și apoi vezi în realitate obiecte, costume, case din vremea aia, nu ți se pare interesant ?
-ba da, cred că asta e. modul în care sint prezentate nu mă atrage. sint obiecte de muzeu, reci, la distanță, prost luminate. ar trebui să fie interactive sau însuflețite. proiecții, ambianțe sonore. oamenii vor reality-show-uri. ar trebui gândit altfel, măcar în unele secțiuni. ar trebui chemați voluntari să trăiască în muzeu, studenți la actorie. eu mi-aș sacrifica 2 ore in w-end să mă duc să locuiesc în casa aia. tai lemne, fac focul. tu faci pâîne pe sobă, petru se joacă cu o jucărie făcută de mine. am purta niște costume din vremea aia și am face mici acțiuni. ar fi mișto.
-mi se pare bună ideea, dar nu știu dacă sînt bani pentru asta. cum să faci focul în muzeu ?
-se poate adapta un sistem. eu cred că ar veni mai multă lume, ar fi mai interesant. și ai rămâne cu ceva, pe bune.

cam așa a decurs discuția vineri târziu, în noapte, între mine și soț (doi fanteziști, ca să nu zic diletanți), în urma impresiilor produse de prima vizită în familie la muzeul mțr, la invitația siminei. mi-a plăcut ideea ei, un fel de interactivitate și asta. recunosc însă că și mai mult m-ar seduce ideea soțului, să văd mici mostre de viață live, pe lângă (în locul) vitrinele sobre și să miroasă a pâine pe vatră într-un muzeu al țăranului. nu știu însă dacă logistic și tehnic ar fi posibil așa ceva. unde mai pui că petru, când a auzit că mergem la muzeu, a exclamat ”ce bine, și o să mâncăm covrigi!” și nu ne-a slăbit din asta toată seara, chiar și după ce am plecat. nu știu în ce desen animat a văzut asta, dar e clar că în alte părți se primesc/cumpără covrigi la muzeu. acum, dacă mă mai gândesc, cred că o modalitate prin care s-ar face mai ușor cunoscute poveștile din spatele obiectelor, chiar așa cum sint ele prezentate, ar fi de ajuns (pentru mine).
și iarăși petru: uite, mami, o căciuliță de pisică !

să mori rănit din dragoste de gheață

aș fi spus ca arșita topește creierul oamenilor (de pe stradă), dar nici efectul gerului nu e mai prejos. nu știu cine e vinovat în vremurile astea de nesăbuința cu care circulă mulți oameni, fie ei pietoni sau conducători auto: gradele minus, criza financiară, vaccinul contra ah1n1, teoria conspirației, lady gaga, alimentația, trăscăul. ca sa nu bat câmpii aiurea, câteva mici exemple, că-i târziu:

-o dacie veche (o vechitură de dacie, cum spune petru) trăgea, la ceas de seară, o sanie legată cu sfoară de bara din spate. pe sanie ar fi trebuit să fie 2 persoane, eu le-am surprins într-o pauză, când se adunau de prin zăpadă, în urma unei coliziuni cu oarece dâmburi, decât.

-pietonii se aruncă să traverseze, pe treceri sau nu, fără să ia în calcul faptul că tu s-ar putea să derapezi cu mașina când frânezi și fără să-ți acorde timpul să te oprești în siguranță în fața lor. de două ori era să mă proptesc în mormanul de zăpadă (asta în cazul fericit) aflându-mă în astfel de situație. similar, ieri dimineață, am văzut cum un tir venind din contra-sens a frânat în ultima clipă să dea voie unor pietoni, și în câteva clipe o cascadă de bucățoaie uriașe de gheață s-a prăbușit de sus, de pe cabină, pe lângă ei. doi pași mai lipseau ca tărtacuțele cutezătorilor pietoni să se dea de-a dura pe asfaltul înghețat, secerate de satârele în viteză.