arta si/sau terapie

spuneam ca s-au strins ceva noutati remarcabile. una dintre ele e cursul meu de arte vizuale pentru copii, pe care am inceput sa-l tin de vreo luna la o casa de creatie. la vreun an dupa ce am nascut, proaspata descoperita vocatie de mama a atras dupa ea si o valenta pedagogica si am simtit, pe linga nevoia sa incep sa impartasesc si celorlalti ce-am invatat, dorinta de a petrece mai mult timp in preajma copiilor.
m-am oferit sa tin cursuri la gradinita la petru, insa era deja cineva angajat pentru arte plastice, am mai incercat la vreo doua gradinite particulare prin recomandari insa nu s-a concretizat nimic (nici nu puteam sa insist pentru ca nu aveam experienta, de unde? eternul cerc vicios al lipsei de experienta atasata la cv - toti o cer, dar nu vrea nimeni sa te ajute s-o obtii). insa multumita unei persoane iesita din comun, care a vazut in spatele "lipsei mele de experienta", am primit aceasta sansa.

copiii "mei" au in medie intre 5 si 8 ani, uneori am avut si de 3, si de 9, si de 34 de ani :) cursul mi se pare un lucru extraordinar, cel putin pentru mine, pentru ca mi-a adus cu totul altceva, ma duce in cu totul alta directie. lumea pe care incerc eu sa o trezesc in copii trebuie sa functioneze aproape terapeutic. nu ma asteptam la asta. ma asteptam sa-i ajut pe copii "sa vada", sa canalizez niste talente, sa le ofer niste informatii. insa, de la curs la curs mi-e tot mai clar ca multi dintre ei au probleme, blocaje, frici, angoase. eu nu am nicio pregatire in sensul acesta. pentru partea artistica ma documentez dupa autori americani, francezi si romani, fac apel la memorie amintindu-mi de metodele profesorilor mei, insa la ce tine de psihologie ma bazez deocamdata doar pe intuitie, fler si atentie. si ca de obicei, multa rabdare. nu pot sa ma fac ca nu oberv cind cineva nu foloseste alta culoare de pe paleta pina n-o termina pe prima, cind cineva incepe sa plinga pentru ca a gresit putin semnatura sau cind in loc de natura statica de pe masa cineva deseneaza niste patratele minuscule. nu vreau sa-i uniformizez, dimpotriva, insa vreau sa fie ei. deocamdata ei nu sint ei, cu citeva mici exceptii. pe de alta parte, mai sint si parintii. generalizez putin, pentru ca ma grabesc: in general parintii vor performante si vor sa vada pe ce dau banii. ca sa fie ei fericiti si multumiti si sa-i lase pe copii in continuare la curs, in mintea lor odraslele trebuie sa prezinte o evolutie rapida, nu? ori asta nu se poate (tinind cont ca exista blocaje de tipul celor de mai sus), decit cu interventia "mâinii" mele in lucrarile lor. ceea ce nu fac. dar cum sa fac sa deschid mintile si parintilor? cum sa le cer rabdare? pot sa le promit ca ies artisti din ei? pot sa le spun ca copiii lor n-au incredere in ei insisi? dupa 3 cursuri, o mama m-a intrebat daca eu cred ca fetele ei au talent, iar un tata (care stia el cum se face, ca invatase si el cindva) mi-a spus ca ar fi bine s-o invatam pe copila sa puna culori deschise sus si inchise joc, si nu invers, cum face ea, cerul cu negru, auzi! saraca fetita despre care cred, dupa cum ma priveste, ca nici nu intelege ce vorbesc.
cu toate ca sint destul de stoarsa cind ajung acasa dupa cele 2-3 ore in compania studentilor mei, imi place mult ce fac si mi-as dori sa tin astfel de cursuri mai des decit o data pe saptamina. mi-a promis cineva si niste carti (se aude pina-n thassos ?;) sa incep sa ma informez putin despre ce inseamna art therapy pentru ca mi-as dori, sincer, sa pot sa ajut mai mult daca e nevoie.