confesiuni de alaptare prelungita

:: am reluat o parte din ideile despre alaptare, enuntate si pe blogul pierdut, intrucit nu am cum sa trimit un link ::

cind am ramas insarcinata si a inceput sa ma intereseze subiectul, mi se parea ceva exagerat sa alaptezi copilul peste 1 an. toate exemplele pe care le am in familie si in jurul meu nu trec pragul de 1 an, si asta in mod exceptional.
cind ma intreba cineva daca/cit vreau sa alaptez, discutia decurgea cam asa:
Eu: "cit mai mult...cit pot..."
X: "ce inseamna cit mai mult ?!"...
Eu: "ei, cam 1 an, asa..."
X:"oho, mai mult decit suficient ! eu am alaptat x luni (sub 1 an). cind te-am auzit cu 'cit mai mult' m-am speriat, stiu o femeie care a alaptat si 3 ani..."
Eu: "ei, nici chiar asa ! 1 an as vrea..."
X: "e destul!"
pe parcurs ce se apropia anul, mi-era tot mai evident ca intarcarea va fi foarte dificila. copilul meu nu a vrut nici suzeta (decit vreo 2-3 saptamini, la debutul colicilor), iar biberon niciodata. diversificarea am inceput-o dupa "stil vechi", la 3-4 luni, si desi petru nu a fost un grasan, alt lapte n-a fost nevoie sa introduc. mai tirziu nici nu a acceptat sa bea alt lapte.
s-a facut anul si a venit pastele. cine vrea sa intarce un copil de sarbatori ? apoi maselele, apoi o raceala usoara, apoi un vaccin, apoi iar o masea, apoi vacanta la mare, apoi nu prea m-am simtit eu bine, apoi...apoi... saptaminile s-au transformat in luni. dar astea nu sint pretexte, ci pur si simplu nu am gasit resurse si motivatii suficiente sa ma dedic acestei actiuni, in preajma virstei de 1 an, asa cum anuntasem. oricit as fi analizat situatia, avantajele alaptarii atirnau mai greu in balanta decit dezavantajele. pe masura ce am inceput sa caut tot felul de articole cu sfaturi si metode pt intarcare, m-am convins tot mai mult ca nu am niciun motiv asa de serios sa fac asta si ca de fapt nu vreau sa-l intarc.

am realizat ca momentul alaptarii era singurul moment de relaxare si pentru mine, nu doar pentru copil. era singurul moment al zilei cind reuseam sa citesc citeva pagini cu cartea intr-o mina, cind incercam sa gasesc solutii lucide la problemele cotidiene, cind faceam bilanturi sau pur si simplu meditam. mi-am dat seama ca un moment mai pur si mai profund de comunicare si de tandrete mama-copil, nu exista. dragalasenia cu care m-a rasplatit in acele momente cit si placerea lui nemasurata, s-au transformat intr-un amestec de energie benefica cu care m-am hranit si eu, nu numai el.

e ciudat, nu am pornit la drum cu niciun statement, si nu am avut parte de vreun fel de educatie in sensul asta, dimpotriva. initierea alaptarii, in general, la noi in tara, e un act solitar si tine doar de vointa si instinctul mamei. abia dupa ce am alaptat 1 an si mi-am pus problema intarcarii, mi-am dat seama cit de pretios e lucrul asta caruia vroiam sa-i dau cu piciorul, doar pt ca "asa se cadea". toate organizatiile mondiale pediatrice vorbesc despre importanta alaptarii si o recomanda cel putin 2 ani. pe foaia de externare din maternitate e printat ca se recomanda alaptarea naturala cel putin 2 ani si optional chiar 4. in toate articolele actuale se spune ca intarcatul lent al copilului incepe de fapt o data cu diversificarea alimentatiei, si cel mai bine e ca acest proces sa se desfasoare cit mai neprogramat, cum/cit vrea copilul. si atunci, ce treaba are vox populi sa dea indicatii, sa arate cu degetul, sa se minuneze ca vai draga, e indecent, imoral si chiar pervers sa ne alaptam copiii pina/peste 2 ani. cu atit mai mult cu cit cei mai vehementi sint (nu rideti!) barbatii, sau femei care au alaptat demult si nu au constientizat ce li s-a intimplat, de fapt. mentalitatea generala la noi e asa: tot ce e diferit de ceea ce fac sau am facut eu, e rau.

am alaptat 2 ani si aproape 3 luni. am avut marele noroc ca sotul meu ne-a sustinut, pe mine si pe petru, in aceasta aventura "sfidatoare" fata de perceptele "morale" ale lumii din jur. cu toate ca acesta nu a fost pentru mine un subiect tabu, nu l-am alaptat explicit in public, nu a prea cerut sinul in public sau nu ne-am expus in niciun fel (astfel ca multa lume care ne cunoaste nici nu a banuit ca eu l-am alaptat atit), am simtit insa priviri cercetatoare, intrebari puse cu jumatate de gura si eternul verdict mocnit : "vrei sa-l tii dupa fusta ta, de asta e sensibil si treaba ta, daca va deveni gay sa nu te intrebi de ce". cum de nu mi-am dat seama ? organizatiile modiale vor sa creasca generatii intregi de gay, e culmea sabotajului organic, specia se va autodistruge prin neproliferare.

sa nu ne traumatizam copiii. unii pufnesc in ris: auzi draga, ti se pare ca sint traumatizat daca am fost intarcat (brutal) ? da, as spune eu. ma uit la tine si mi se pare ca ai suferit in copilarie.

un substitut pentru sin. m-am gindit ca trebuie sa existe, insa tot ce am incercat sa-i ofer in schimb, nu i-a cistigat atentia. a gasit un substitut placut, abia dupa ce nu a mai fost sinul: mingiierile lui tati, pe spate, inainte de culcare. cum sinul era singurul somnifer, mi-am dat seama ca e pregatit pentru intarcare in momentul in care a inceput sa adoarma seara fara sa fie alaptat. acum ne-am schimbat ritualul de culcare, iar prezenta sotului meu a capatat o pondere la fel de importanta ca a mea, ba uneori mai importanta, atunci cind petru insista ca tati sa fie ultima persoana "la culcare".

am suferit atunci cand m-am convins ca s-a incheiat acest capitol, alaptarea. mai ales ca am mai avut lapte inca multa vreme dupa. insa nu am vrut sa ma intorc asupra deciziei, prea se nimerise un moment bun, de comun acord, pentru intarcare. mie incepuse sa-mi fie cam greu cu alaptatul (au mai fost perioade, dar am trecut peste, pentru ca petru nu fusese inca pregatit) si am vrut sa incerc. surpriza a fost ca petru a fost foarte cooperant si nu a plins deloc, in afara de citeva smiorcaieli pasagere, fara lacrimi.
eram acolo atunci cind sora mea mijlocie si-a intarcat baiatul de 1 an, acum 17 ani (!). nu minca nimic in afara de lapte de la sin, diversificarea fusese un insucces total si deci l-a intarcat fortat, asa cum se proceda atunci (si cred ca si acum), prin lasare la parinti, citeva zile. nepotul meu urla continuu, sora-mea plingea pe strada chinuidu-se sa-l vada de la distanta, o drama. am intrebat-o acum despre asta si cu regret mi-a spus ca nu stia ce face, era tinara, nu avea niciun fel de informatie si singurele opinii erau ale celor care facusera la fel. nici eu nu stiam nimic in momentul in care am inceput sa alaptez, insa stiu ca nu am vrut sa fac la fel cu intarcarea.

la maternitate nu am invatat mare lucru. procesul alaptarii, greu de "deprins" in multe din maternitatile noastre de stat, poate fi descurajant. imediat dupa nastere si umilintele indurate in spital, poate fi traumatizant sa te duci cu turma la ora fixa la alaptat. multe fete renunta, fara ca macar sa stie de ce, sub diferite pretexte. m-am regasit acolo, linga cele ca mine, niste tinere coplesite si stinghere, cind intrau acolo, ca vacile la mulgatoare, care puteau doar sa se incurajeze reciproc. isi priveau cu ochii inlacrimati de neputinta mogildetele infasate si spuneau ca "trebuie". cred ca in acel moment am inceput sa exersez schimbarea de sine. mi-am dat seama ca introvertita si nesociabila, nu am cum sa rezist atitor noutati socante. si acela a fost primul moment in care mi-am mai dat seama ca intre noi, mamele, se creeaza niste legaturi nedefinite, prin natura experientelor la gramada, uneori jenante, animalice, insa profund veridice si... naturale.

nu condamn mamele care, din diferite motive, nu au alaptat, sau au renuntat prea usor. stiind ce greu e, mai ales la noi, sa faci fata unei astfel de practici, ma feresc sa judec. mai ales ca in continuare nu am decit o prietena care a alaptat peste 1 an. poate ca nici eu nu as fi alaptat atit, daca nu ar fi fost cotextul favorabil. cred ca am avut noroc, pur si simplu, nu am alt merit. fiecare persoana are motivatia ei. insa mi-e ciuda ca nu stiu cum sa le conving pe prietenele care au nascut dupa mine sa faca tot efortul ca sa alapteze. nu stiu cum sa le conving ca durerile de inceput trec, ranile se vindeca, regimul alimentar poate fi variat iar sinii nu se lasa din cauza asta. in schimb rasplata va fi unica.

nu mi-a pasat de remarcile din jur (apreciative pina la un punct, dezaprobatoare pe urma) vis-a-vis de alaptatul meu prelungit. m-am izbit si de situatii in care s-ar fi tolerat mai degraba suzeta sau biberonul la virsta asta, decit alaptarea naturala. e absurd, in conditiile in care toata lumea urla dupa "natural", "bio" si "eco", noi de gasim sa condamnam un lucru atit de firesc. as scrie rinduri intregi cu argumente, dar cred ca am surprins esentialul meu.