marți, 8 septembrie 2009

despre iubire, intre doua drumuri


il ador, pur si simplu. nu stiu daca sentimentul iubirii absolute s-ar implini asa de rotund daca nu l-as creste eu. sintem egocentrici. construim o casa, facem o haina, asamblam un calculator, crestem un copil. reflexia priceperii noastre ne face fericiti. mi-am intrebat sotul, acum vreun an, ce simte pentru petru. a ezitat putin si mi-a spus ca... sa nu ma supar daca il iubeste mai mult decit pe mine. apoi s-a corectat: adica diferit, altfel, stie ca el este si va fi al lui no matter what. m-am emotionat si i-am spus ca nu ma supar, mi se pare firesc, si eu simt la fel.

ii vad hainele, cind i le calc. tot mai mari. camasile, blugii, ciorapeii. parca ma vad, teleportata in timp, calcind tricouri lalaii care nu mai incap pe masa de calcat. pantaloni cu cusaturi dubioase pe care nu stii din ce parte sa-i ataci cu fierul. si de la un moment dat o ma trezesc ca n-o sa mai aiba cine stie ce haine pe acasa, si ca nu va mai trebui sa i le calc eu (yeee, si atunci o sa ne luam de brateta cu taica-su si o sa incepem si noi sa colindam prin lume, ca doi pensionari veritabili).

iar realitatea ca de fapt nu i-am facut pentru noi, ci pentru ei, si poate nici pentru ei, ci pentru a indeplini un plan divin, ma scoate din minti. acum e pe cont propriu, la gradinita. ce face, ce simte, ce vorbeste, eu n-o sa stiu niciodata. incerc sa ma impac cu gindul asta, chiar daca doare. n-o sa fiu de fata la multe din momentele cruciale din viata lui, si nu pentru ca nu vreau.

uneori vine si ma pupa in palma. inchid palma si as vrea sa tin mereu pupicul lui acolo. alteori vine si, daca ma aplec, imi sare in spate. ma prefac ca nu-l simt ca sta agatat in spatele meu si incep sa-l caut. se amuza foarte tare si nu are nicio grija. incerc sa invat de la el si sa fac ca el. totul, acum. sa nu ma gindesc ca vom imbatrini, si lasa-ne pe noi, sa nu ma gindesc ca si el va imbatrini. asta ma sperie. de multe ori, la semafor, cind apare cite un homeless batrin si-mi sterge farurile cu caciula, ma gindesc (total nesanatos si nerecomandabil) ca poate si el a fost bebelusul, baietelul drag al mamei lui si cine stie ce nefericire l-a adus in stadiul asta.

am vazut odata un documentar despre o familie, mama si tatal destul de virstnici, care aveau un fiu cu handicap. ceva loco-motor, dar si intelectual. fiul avea vreo patruzeci si ceva de ani si era ingrijit de cei doi batrini, care, temindu-se ca vor trece la cele vesnice si nimeni nu va mai avea grija de fiu, incercau sa-l invete sa se descurce singur. incepusera cu treburile mici: barbierit, imbracat, preparat masa. deseori imi amintesc de film, care m-a impresionat foarte tare, dat fiind faptul ca eram gravida cind l-am vazut si ma gindesc ca orice ar fi dupa mine, daca totul merge bine, macar e sanatos si va avea singur grija de el.

recenta petrecere de majorat a nepotului meu m-a umplut de melancolie. nepotul meu e ca si fratele meu, sau copilul meu. am exersat acum sentimentul "parca mai ieri te stergeam la fund si acum uite, ditamai vlajganul". ma vad peste ani si imi imaginez ce fel de mama voi fi, ce fel de soacra voi fi. tare imi doresc sa-i oferim o viata frumoasa, iar el sa fie un om, om. restul nu conteaza.

10 comentarii:

  1. eu am, normal, niste comentarii aici:

    -e f frumos si induiosator, ma si imaginam peste cativa ani cu copilul nenanscut Stefan sau Smaranda, in functie de sex, exersand acelaeasi sentimente ca dumitale
    - calci??? n-as fi crezut:)
    - pot sa te rog sa-l pui deoparte cativa ani pt fiica-mea, ca are gene faine si la cat e de frumos, si n-as vrea sa se piarda in alte colturi ale tarii. sa pastram Moldovei ce e al ei:))
    - hai ca esti o mama faina, dc nu ti-a zis-o nimeni pana acum:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu stiu cum sa explic, in materie de maternitate aproape am avut un deja vu la gaza mea. Zic aproape fiindca lipseste partea cu nasterea, sentimentul de dependenta al copilului mic etc. Intre mine si sora mea cea mai mica sunt 10 ani diferenta si o stiu din ziua 3 a ei pe lumea asta. Eu am fost cu tata sa le aducem de la spital pe ea si mama, i-am ales in drum spre scoala caruciorul si am revenit cu mama sa i-l cumparam, am dus-o in locul parintilor la gradinita si apoi la scoala (aveam acelasi drum), tot in locul parintilor (fiindca lucrau in schimburi) am fost la sedintele cu parintii de la scoala, pana hat la liceu. Am avut emotii la bac si poate intr-adis n-am fost la petrecerea ei de 18 ani, tinuta mai mult cu colegii de clasa. Azi e stundenta si e zilele astea in vacanta la Roma. A fost primul ei zbor si am emotii pana ajunge maine acasa la Timisoara. E clar altceva decat propriul copil dar e foarte asemanator daca ai trait-o asa intens si te-ai implicat cum am facut-o eu. Stiu ce pasi urmeaza sa faca si gaza mea, de asta as vrea sa treaca timpul mai incet. De aceea pretuiesc fiecare moment si as vrea sa nu uit nimic. Cu bune si rele-nimic!
    Poate ne intalnim peste 25 de ani sa ne mai povestim despre copii pe vreo banca, in vreun parc?!

    RăspundețiȘtergere
  3. hai ca m-am emotionat!
    eu ma gandesc la momentul in care o sa ne respinga. cand e asta? pe la 12, 14 ani? cand o vacanta cu parintii inceteaza sa devina premiul cel mare si ajunge pedeapsa? cum o sa stiu atunci sa accept ca e mersul firesc al lucrurilor?

    RăspundețiȘtergere
  4. Greu sa acceptam mersul lucrurilor... Fetei mele inca ii plac vacantele cu noi (10 ani), se distreaza cu noi, ii este dor de noi. Dar ii plac f. mult si taberele (normal). Oricum, m-ai bagat pana-n gat in melancolie... intr-adevar, tot ce ii invatam acum o sa-i ajute sa se descurce mai tarziu, fara noi, iar atunci cand o sa se intample undeva departe de noi, o sa fim si fericiti (ca lor le este bine) si tristi ca nu se intampla alaturi de noi, sa-i vedem, sa-i auzim, sa-i simtim cu toata fiinta... offfff!!!
    c. flower

    RăspundețiȘtergere
  5. @delia: fa tu copchilu' si o sa vezi. n-as fi o mama faina daca as aranja de pe acum intilniri pt fi-miu :) si da, calc, giizaz! macar ale copilului, ca sotu' isi calca singur sarmanul.

    @ceska: si eu am o sora mai mare cu 10 ani si grija ei mi s-a parut exagerata in vremea cind locuiam impreuna, iar eu eram adolescenta :) poate ne intilnim, cine stie ? la pensie :)

    @simbad: lasa ca si eu m-am emotionat :) n-as vrea sa te sperii, dar al meu a inceput deja sa ma respinga, cind are o jucarie (masinuta) superultramega sau un partener de joaca foarte interesant (un copil mai mare)... se pare ca baietii incep sa respinga mamele mai repede, avantaj mamele de fete.

    @c flower: e greu sa acceptam ca sintem cu totii si cu totul in trecere pe aici. par vorbe fara implicare imediata dar chiar asta e.

    RăspundețiȘtergere
  6. stii ca astea ne-am recunoscut si noi doi? ca iubim mai mult fetele decat pe partener? :) si am fost fericiti amandoi ca e asa. :)

    RăspundețiȘtergere
  7. @alina: se naste o complicitate si un parteneriat si din asta, nu? ;)

    RăspundețiȘtergere
  8. Soacră...hmmm. e greu să te imaginez aşa...cât despre tăierea cordonului ombilical, eu mă rog să fiu suficient de înţeleaptă să simt momentul ala...nu de alt, dar am intalnit suficienti baieti care nu reusisera inca sa se desprinda si era nasol pentru ei...

    RăspundețiȘtergere
  9. lasa ca o sa ne tragem de mineca reciproc :)

    RăspundețiȘtergere
  10. deci asta tot experimentez de cand cu david. adica parca odata cu el am realizat/constientizat trecerea timpului. atunci, la nasterea lui am realizat ca Rebe nu mai este un bebelus, asa cum o vedeam eu, ci a crescut si e o fetita in toata puterea cuvantului. si eu m-am intrebat unde am fost in tot timpul asta... langa ea, clipa de clipa, si totusi....

    RăspundețiȘtergere

LinkWithin

Blog Widget by LinkWithin