despre iubire, intre doua drumuri

il ador, pur si simplu. nu stiu daca sentimentul iubirii absolute s-ar implini asa de rotund daca nu l-as creste eu. sintem egocentrici. construim o casa, facem o haina, asamblam un calculator, crestem un copil. reflexia priceperii noastre ne face fericiti. mi-am intrebat sotul, acum vreun an, ce simte pentru petru. a ezitat putin si mi-a spus ca... sa nu ma supar daca il iubeste mai mult decit pe mine. apoi s-a corectat: adica diferit, altfel, stie ca el este si va fi al lui no matter what. m-am emotionat si i-am spus ca nu ma supar, mi se pare firesc, si eu simt la fel.

ii vad hainele, cind i le calc. tot mai mari. camasile, blugii, ciorapeii. parca ma vad, teleportata in timp, calcind tricouri lalaii care nu mai incap pe masa de calcat. pantaloni cu cusaturi dubioase pe care nu stii din ce parte sa-i ataci cu fierul. si de la un moment dat o ma trezesc ca n-o sa mai aiba cine stie ce haine pe acasa, si ca nu va mai trebui sa i le calc eu (yeee, si atunci o sa ne luam de brateta cu taica-su si o sa incepem si noi sa colindam prin lume, ca doi pensionari veritabili).

iar realitatea ca de fapt nu i-am facut pentru noi, ci pentru ei, si poate nici pentru ei, ci pentru a indeplini un plan divin, ma scoate din minti. acum e pe cont propriu, la gradinita. ce face, ce simte, ce vorbeste, eu n-o sa stiu niciodata. incerc sa ma impac cu gindul asta, chiar daca doare. n-o sa fiu de fata la multe din momentele cruciale din viata lui, si nu pentru ca nu vreau.

uneori vine si ma pupa in palma. inchid palma si as vrea sa tin mereu pupicul lui acolo. alteori vine si, daca ma aplec, imi sare in spate. ma prefac ca nu-l simt ca sta agatat in spatele meu si incep sa-l caut. se amuza foarte tare si nu are nicio grija. incerc sa invat de la el si sa fac ca el. totul, acum. sa nu ma gindesc ca vom imbatrini, si lasa-ne pe noi, sa nu ma gindesc ca si el va imbatrini. asta ma sperie. de multe ori, la semafor, cind apare cite un homeless batrin si-mi sterge farurile cu caciula, ma gindesc (total nesanatos si nerecomandabil) ca poate si el a fost bebelusul, baietelul drag al mamei lui si cine stie ce nefericire l-a adus in stadiul asta.

am vazut odata un documentar despre o familie, mama si tatal destul de virstnici, care aveau un fiu cu handicap. ceva loco-motor, dar si intelectual. fiul avea vreo patruzeci si ceva de ani si era ingrijit de cei doi batrini, care, temindu-se ca vor trece la cele vesnice si nimeni nu va mai avea grija de fiu, incercau sa-l invete sa se descurce singur. incepusera cu treburile mici: barbierit, imbracat, preparat masa. deseori imi amintesc de film, care m-a impresionat foarte tare, dat fiind faptul ca eram gravida cind l-am vazut si ma gindesc ca orice ar fi dupa mine, daca totul merge bine, macar e sanatos si va avea singur grija de el.

recenta petrecere de majorat a nepotului meu m-a umplut de melancolie. nepotul meu e ca si fratele meu, sau copilul meu. am exersat acum sentimentul "parca mai ieri te stergeam la fund si acum uite, ditamai vlajganul". ma vad peste ani si imi imaginez ce fel de mama voi fi, ce fel de soacra voi fi. tare imi doresc sa-i oferim o viata frumoasa, iar el sa fie un om, om. restul nu conteaza.